Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.

Publicitate

Cum a fost:

Băi, ia uitaţi-vă ce-mi face Dacti!…

 

 

D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!

Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.

Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.

p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…

 

O carte cum nu s-a mai scris. Vreodată.

Ştiu! Am exagerat în titlu. Trebuia să fi citit absolut toate cărţile care s-au tipărit până azi, 7 iunie 2013, ca să am dreptul să spun „vreodată”. Recunosc: n-am citit nici a milionimea parte din cărţile care s-au scris şi, dacă ar fi să merg până la capăt cu mărturisirea, citesc ce-mi aruncă Dacti.
Nici Dacti n-a citit cine ştie ce, adică a citit mult sub „puţin”, dacă „puţin” e 1000 de cărţi, cât a citit bibliotecarul orb, care se declara mulţumit, fiindcă, recitind a nu ştiu câta oară „1001 de nopţi”, era capabil să admită că a înţeles tâlcul acestei poveşti infinite, de ce o mie şi-una şi nu o mie…
Adevărul e că, atunci când reciteşti o carte fiindcă simţi nevoia, înseamnă că duhurile altor cărţi necititie se lasă mângâiate între urechi, ca nişte pisici răsfăţate  care ştiu că-ţi fac favoarea să se lase mângâiate de tine şi nu de altcineva.

„DACĂ CITEŞTI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ AM MURIT” e una dintre cărţile alea pe care, dacă n-ai murit încă, vrei s-o reciteşti. E…

Pentru numele lui Dumnezeu!… Dacti şi cu mine încă ne mai tragem nasul, ca să ne ţinem lacrimile în conturul pleoapelor şi citim, pentru a nu ştiu câta oară, coperta patru,  de un roz infect, cu speranţa că mai e ceva de citit, că povestea lui Otto încă nu s-a terminat. 

Cartea asta, credeţi-mă, face cât un uitat pe gaura cheii în propria viaţă, ceea ce e mai mult decât speră orice psihoterapeut, cu canapea de piele şi voce groasă.

Citiţi cartea asta!

Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te  înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.

Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.

Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.

Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!

Lumea văzută de la 40 de centimetri

Lumea văzută de la 40 de centimetri. Duioasa poveste a ursulețului Nono

Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă – jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat

Pentru continuarea articolului cititi aici:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/lumea-vazuta-de-la-40-de-centimetri-duioasa-poveste-a-ursule-ului-nono-632572.html

În vizită la Naşu’

Pe urmă, cumva, am ajuns la Naşu’  în birou. Nu era acolo. Poate lăsase vorbă să fiu introdus, chiar şi în absenţa lui?! Fiindcă am fost invitat să-l aştept înăuntru. Asta m-a emoţionat la culme…  Totuşi  nu m-am putut abţine şi i-am inspectat rapid  laptopul, să văd ce joacă el în timpul programului: Zuma, Super Mario, NFS?

Ah!… Ia uite! Mă citeşte pe mine. Încă.

M-am uitat şi la cărţi. Citeşte nişte cărţi teribil de mici.  Le răsfoiesc din politeţe, dar ştiu că n-aş citit aşa ceva niciodată. Chiar nu sunt genul meu!…

Şi-a făcut apariţia brusc, fără să bată la propria sa uşă. M-a surprins pe scaunul lui. Nu mi-am cerut scuze. Aş fi fost ridicol.  A intrat direct în subiect: „Cotrobăi?” Am clătinat din cap că NU! – şi-am recunoscut: „Da. N-ai nimic serios de citit?” A luat o carte din teancurile de pe birou şi m-a întrebat: „P-asta ai citit-o?”

Nu. N-o citisem. L-am întrebat dacă mi se potriveşte. A zis că da. A zis aşa de repede, de fără rezerve, încât am înţeles că la mine are pretenţii. Încă!…

Sub descoperire (partea II: În vizită la prieteni)

 ANCA…

Hm! Citeşte romane de dragoste în timpul programului.

 

Mi-a făcut cunoştinţă cu Domnul Pixi.

 

ANCA întreabă: „Cât trebuie să-i mai suport vorbind verzi şi uscate?”

 

De fapt, noi discutam despre planul editorial şi despre câte cărţi a scris Domnul Pixi. Domnul Pixi  a scris douăşpe cărţi. Eu, doar una. E clar de ce îi zic „domnul Pixi”, deşi  e mai mic decât mine.  ANCA bate în retragere. Normal! Suntem doi la una…

 

În fine, încep să pricep cum merge treaba aici. ANCA are un maus enorm! Un adevărat şobolan. Mă ajută să dau click… Nu vi se pare că ANCA şi cu mine semănăm umpic la păr?

 

ADI

ADI : „Ăsta a venit în control ?!”

 

Eu:  „ADI, eu am vândut mai mult ca toţi Nenii ăştia ?!”

 

 

Sub descoperire (partea I: Surpriza)

15:30 –  Mă pregătesc de lucru. Nu ştiu exact ce-o să fac, dar aşa mi-a zis Dactilografa: „Hai, pregăteşte-te!” Un domn mă priveşte o clipă, încurcat. Habar n-are că sunt eu.  Crede că se uită la o pungă.  Avantajul acoperirii, deocamdată.

15:45  –  În sfârşit, m-a scos la lumină. Trag aer în piept, îmi fac curaj şi iau o mică pauză.  Întotdeauna e bine să începi treaba odihnit. Caut un loc discret, mai la umbră, să-mi fac un plan. De fapt, mii de planuri, fiindcă nu-mi zice nimeni ce urmează…

Ah! Am înţeles, în sfârşit, unde mă aflu.  Recunosc Strada asta!

În timp ce mă aşez relaxat pe bordură şi-mi iau faţa irezistibilă de Humprey Bogart, mă şi gândesc cum să intitulez prima fotografie.  Să-i zic „Picnic la marginea drumului”? Mmm? Sau e prea vag?  Să-l mai adaptez niţel:

Popas la marginea Străzii Ficţiunii

Duminică şi-atât

Toată dimineaţa am întrebat-o pe Dactilografă:

– Director nu, Clovn nu…  Atunci eu ce-am voie să mă fac?

De vreo patruzeci de ori am întrebat-o.  Până la urmă, a catadicsit să-mi răspundă:

– Deocamdată, fă-te că mă laşi în pace.  Vreau să termin şi eu cartea asta.

M-am întins pe burtă şi m-am târât cu dibăcie până sub copertă, să văd ce citeşte. Vax! O citea pe-aia pe care  o terminasem eu săptămâna trecută.

– Subţire! zic.

Se strâmbă la mine:

– Are 442 de pagini.

Ies de sub umbrela semicartonată şi lucioasă de culoarea noroiul uscat şi mă prefac indiferent. Nu-mi  reuşeşte perfect, fiindcă imediat mă întreabă:

– Ce-ai de cârcotit?

– Nimic.

Minţeam. Aveam  mai multe, dar le-am ţinut pentru mine:  că e o poveste prea subţire pentru  442 de pagini.  Că sângele coaguleză repejor  în afara corpului. Că nu-l poţi căra suficient de iute, cu găleata, la falsul loc al crimei. Şi nici nu-l poţi împrăştia pe jos exact aşa cum ar fi ţâşnit el din gâtul tăiat al bietei femei.  Că…

– În fine! a suspinat Dactilografa mea la jumătatea paginii 442, acolo unde se sfârşea romanul. Poate că ai dreptate:  treaba cu sângele la căldăruşă e trasă de păr. Totuşi, nu-i chiar gunoi.

– Nu , nu e! am asigurat-o, amintindu-mi că e duminică şi duminica e cea mai tristă zi a săptămânii, că urmează luni, şi nu era cazul să ne ciondănim tocmai azi.  Şi mai e şi faza aia, am adăugat eu, de la 402. Bună de ţinut minte.

– Care ?

– Aia cu   “Oricine are un plan…”

– “ … până când primeşte un pumn în gură”, m-a completat ea şi a râs.

De fapt,  am recitat finalul în cor, din memorie, ca şi cum am fi repetat amândoi  propoziţia asta în gând, ca să n-o uităm.