Băi, ia uitaţi-vă ce-mi face Dacti!…

 

 

D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!

Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.

Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.

p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…

 

Lumea văzută de la 40 de centimetri

NONO

Lumea văzută de la 40 de centimetri. Duioasa poveste a ursulețului Nono

Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă – jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat

Pentru continuarea articolului cititi aici:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/lumea-vazuta-de-la-40-de-centimetri-duioasa-poveste-a-ursule-ului-nono-632572.html

Sub descoperire (partea I: Surpriza)

15:30 –  Mă pregătesc de lucru. Nu ştiu exact ce-o să fac, dar aşa mi-a zis Dactilografa: „Hai, pregăteşte-te!” Un domn mă priveşte o clipă, încurcat. Habar n-are că sunt eu.  Crede că se uită la o pungă.  Avantajul acoperirii, deocamdată.

15:45  –  În sfârşit, m-a scos la lumină. Trag aer în piept, îmi fac curaj şi iau o mică pauză.  Întotdeauna e bine să începi treaba odihnit. Caut un loc discret, mai la umbră, să-mi fac un plan. De fapt, mii de planuri, fiindcă nu-mi zice nimeni ce urmează…

Ah! Am înţeles, în sfârşit, unde mă aflu.  Recunosc Strada asta!

În timp ce mă aşez relaxat pe bordură şi-mi iau faţa irezistibilă de Humprey Bogart, mă şi gândesc cum să intitulez prima fotografie.  Să-i zic Picnic la marginea drumului? Mmm? Sau e prea vag?  Să-l mai adaptez niţel:

Popas la marginea Străzii FicţiuniiPopas la marginea Străzii Ficţiunii

De ce am fost aşa tăcut

NONO citind

Pentru că am dat în darul cititului. N-am ras chiar toată grămada de cărţi pe care o vedeţi în jurul meu. Ăsta e doar marketing. Observaţi că toate volumele publicate de editura „mea” sunt cu cotoarele la vedere, în vreme ce altele, publicate în alte edituri, sunt ascunse. Da, mi se pare firesc să fac reclamă editurii cu care am colaborat.

Acum citesc un thriller. Nu e de la ei. Pe copertă zice aşa: „Masculin, sexy, plin de acţiune…”  Mă furnica în tălpi de nerăbdare şi m-am apucat de el, încă de miercuri.

E vorba despre patru femei extraordinar de frumoase. Nu, nu extraordinar, ci incredibil. Absolut extraordinar şi incredibil de frumoase. Trei sunt moarte deja, una e vie. Via e şerif şi anchetează cazul. Cazurile, adică. Cea vie nu lucrează singură. Îi cade pe cap un tip absolut periculos, care e maior sub acoperire în poliţia militară. Acoperirea lui ţine cinci minute. Fiindcă amândoi au fost înainte de povestea asta puşcaşi marini şi cu puşcaşii marini nu te joci. Cel puţin aşa am înţeles eu din filme. Am ajuns acolo unde apare o a cincea femeie frumoasă, doar  sergent, care intră în scenă puţin, cât să subtilizeze dosarul cu pozele celor trei victime şi să i le arate maiorului, fiindcă asta, şerifa, nu voia să i le arate. Poate de geloasă, nu ştiu. Şi acum mă aflu acolo unde el dă un cap în figură unor neispăviţi care îl supăraseră.

Faza e tare de tot! Primul tip care îşi ia capul în gură, zbang! – se prăbuşeşte secerat, fiindcă a fost luat prin surprindere. Credea c-o să încaseze un pumn, ceva. Al doilea, tot la fel, trăgea nădejde că, dacă tot îşi aşteaptă rândul la altoit, măcar în el o să se dea cu pumnul. Aş!  Maiorul repetă figura  şi cade şi  celălalt grămadă, la doi metri de primul… Vă daţi sama?

Uite că s-ar putea să nu mai am nevoie de Dactilografă!

Image

Până deliberează ăştia dacă sunt sau nu sunt Directorul lor, exersez la tastatură. Deocamdată nu reuşesc să apăs o singură clapă… Da’ nu mă dau bătut! Mai ales că m-au încuiat în propriul meu birou şi au plecat cu toţii.

O fi neglijenţă sau premeditare?

Încerc să-mi schimb viaţa

Toată săptămâna am umblat ca un nebun, pe net,  să-mi găsesc ceva de lucru. Dactilografa a început să se uite la mine pe desupra ochelarilor. Semn rău! –  mi-am zis. Sau, mai degrabă mi-am prezis, fiindcă duminică seara, imediat după evenimentul în care m-am implicat, ştiţi bine, trup şi suflet, m-a întrebat:

– Ce faci?

Nu făceam nimic. Aşa că i-am răspuns:

– Nimic.

Marţi m-a prins citind. Eram la finalul cărţii şi tocmai silabiseam cuvântul cu nume de vulcan – EYJAFJALLAJŐKULL, când m-a întrebat iar:

– Ce faci?

– Citesc, i-am zis, fiindcă citeam.

A făcut “hm!” şi dusă a fost.

Am rămas ca prostul, să analizez “hm!”-ul ei.  La prima vedere, părea un reproş. Dar putea, tot atât de bine, să fie un “hm!” de surpriză. Plăcută. Adică citesc, nu stau degeaba. Deci e de bine. Numai că n-a zâmbit câtuşi de puţin. Era un “hm!” acru?  Adică citesc, mă relaxez, când toată lumea munceşte?! Cititul, scrisul, cântatul, pictatul şi gânditul sunt activităţi discutabile. Pe muchie de cuţit. Nu sunt munci. Munca e ceva care te disperă. E când abia aştepţi să scapi. Mie îmi părea rău că se termină cartea. Prin urmare, nu munceam, mă distram.

În fine! Ce s-o mai dau la-ntors? Am priceput mesajul: până acum câteva zile i-am fost folositor. Acum sunt balast.

De-aia am căutat un job, cu insistenţă. Şi l-am găsit.

Un post modest. De Director.

Cartea pe care tocmai am citit-o…

Cât de mult mi-aş dori să fiu propriul meu FIU!
E tot ce pot să vă spun despre cartea domnului Rostain.

Experimentul Philadelphia pe dos: apariţie, nu dispariţie…

M-am lămurit ce înseamnă o lansare!
Nu e nimic riscant. La sfârşit, toată lumea scapă cu viaţă.
Mergi, mergi, mergi,  pe ceva ca o pistă de avioane, vezi în faţă o farfurie zburătoare care nu pare să fi zburat vreodată, faci dreapta şi intri într-un fel de „Hangar 18”, pe care scrie C1.
Pe dinăuntru arată ca şi cum toţi oamenii şi-ar fi adus de-acasă bibliotecile burduşite cu cărţi şi le-au aşezat faţă-n faţă sau spate-n spate, în aşa fel încât să se creeze senzaţia de labirint. Ciudat e că pe un singur raft numeri zeci de exemplare ale aceleeaşi cărţi. Noi n-avem aşa ceva, acasă!
rafrurile
L-am văzut şi eu pe omul care suferea lansarea. Trăgeam cu ochiul prin  crăpătura formată de un fermoar al genţii lăsat deschis, în mod intenţionat.
Arăta vesel şi relaxat, chiar înainte de operaţiune. Cam aşa:
omu'
Treaba asta mi-a dat curaj pentru duminică dimineaţa, la unşpe jumate, când mi se întâmplă şi mie.
Nu cred că doare. Trag nădejde să scap teafăr din experimentul ăsta.
Dacă nu mă mai vedeţi pe-aici, înseamnă că am nădăjduit zadarnic…