Sub acoperire

Ieri mi-am petrecut aproape toată ziua sub acoperire. Nu ştiu de ce. Poate mă antrenează Dactilografa să mă facă spion. Cu excepţia a două ceasuri în care am lucrat efectiv, dar nu  e încă momentul să vă spun cu ce m-am îndeletnicit în acest interval de timp, restul zilei mi l-am petrecut  la pungă.

La început am fost cuprins de nedumerire şi spaimă, apoi am căzut pradă unui clasic atac de panică. Fireşte, nu puteam urma sfatul experţilor americani – „Respiră în pungă!”, fiindcă mă aflam cu totul într-o pungă de câteva ore şi respiram din ea prin toate firişoarele mele de câlţi.

Mai întâi a mirosit a antibiotic şi a parfum. Asta a ţinut cam patru ore. După propriul ceas mental, era cam 12:30  când mirosea vag a brânză şi castravete. Au mai trecut trei ceasuri şi aromele s-au transformat în iz de  transpiraţie şi GPL.  Mă aflam într-un taxi. Pe urmă a venit secvenţa „sub descoperire”, despre care vă povestesc mai încolo.

Iar pungă, miros clar de cuişoare plus gemete. Ştiu unde mă aflu: la dentist.

Pe seară, ajungem acasă. Sunt scos din pungă şi aştept, cu nerăbdare, punctajul obţinut la testul de spion. Dactilografa mă pune la locul meu, punga dispare, nimeni nu e curios să afle ce-am înţeles eu din experienţa asta.

Totuşi, am să vă spun: m-am simţit ciudat. M-am simţit Borges. Atunci când zicea el: „Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.”

Reclame

Valiza cu frunze

Ieri, mi s-a îmbolnăvit Dactilografa. Buun… Adică nu e nimic bun în asta, dar aşa vine vorba.Că să-i dau termometrul. Unde e?  Zice că nu ştie. Mă uit peste tot, până unde ajung eu. Chiar şi în lădiţa cu scule am cotrobăit, fără mari speranţe, dar dacă tot era pe jos, sub calorifer, de ce să nu-mi încerc norocul? Fireşte că nu l-am găsit.

Spre seară epuizasem cam toate variantele, cu excepţia unei valize cu frunze în care ţinem tot felul de obiecte de rară folosinţă: pensule, creioane, rigle, şmirghel, ceasuri stricate, lipici, nasturi, pietricele, scoici, nişte rămurele de  lichen uscat şi tuburi de tempera. Logic, acolo ar fi trebuit să-l caut de prima dată. La noi, toate lucrurile stau pe categorii. De la tempera la temperatură nu-i decât un pas…

– Uite-l! – strig eu din toate puterile şi dau fuga să i-l duc.

– Prea târziu! zice ea, cu ochii închişi.

– Vai de mine, doar n-ai de gând să mori tocmai acum, când l-am găsit.

– Nu, dar nu mai am febră, îmi explică ea. Pune-l bine şi lasă-mă să dorm!

Când să execut ordinul, sună telefonul.

– Răspunde tu, că n-am chef de vorbit cu nimeni, mormăie, întorcându-se pe partea cealaltă.

Apăs butonaşul verde şi zic:

– Alo! Aloo!… Nu, nu e ea. Sunt eu, Nono… CINEEE?!

Fraţilor, nu vă puteţi imagina nici într-o mie de ani cu cine am vorbit eu aseară la telefon…

Director non-stop

Image

Azi am fost trist toată ziua.

Sunt scriitor, acum şi Directorul unei F.C.S.O.C.N. (Firmă-Care-Se-Ocupă-Cu-Nimic), şi tot nu sunt mulţumit. Sper ca, de îndată ce subalternii mei vor realiza că m-au încuiat în birou de câteva zile, să-mi prezinte scuze şi să mă elibereze de-aici, ca să mă pot apuca, în sfârşit, de treabă.

Deocamdată am făcut cunoştinţă cu un tip foarte drăguţ, deşi e la fel de încuiat ca şi mine. Am stat la palavre câteva ceasuri. Părea foarte bucuros de prezenţa mea. În cele din urmă, când s-a lămurit că nu sunt eu cel care-i face baie săptămânal, s-a pleoştit.

Îl cheamă Benji, ca pe câinele actor. Seamănă puţin la urechi, nu? Pleoştite…

ImageCopăcelul mi-e foarte simpatic. L-aş putea angaja la relaţii cu publicul. E foarte calm. Şi, în plus, face baie o dată pe săptămână.