Cum a fost:

Publicitate

Băi, ia uitaţi-vă ce-mi face Dacti!…

 

 

D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!

Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.

Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.

p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…

 

O carte cum nu s-a mai scris. Vreodată.

Ştiu! Am exagerat în titlu. Trebuia să fi citit absolut toate cărţile care s-au tipărit până azi, 7 iunie 2013, ca să am dreptul să spun „vreodată”. Recunosc: n-am citit nici a milionimea parte din cărţile care s-au scris şi, dacă ar fi să merg până la capăt cu mărturisirea, citesc ce-mi aruncă Dacti.
Nici Dacti n-a citit cine ştie ce, adică a citit mult sub „puţin”, dacă „puţin” e 1000 de cărţi, cât a citit bibliotecarul orb, care se declara mulţumit, fiindcă, recitind a nu ştiu câta oară „1001 de nopţi”, era capabil să admită că a înţeles tâlcul acestei poveşti infinite, de ce o mie şi-una şi nu o mie…
Adevărul e că, atunci când reciteşti o carte fiindcă simţi nevoia, înseamnă că duhurile altor cărţi necititie se lasă mângâiate între urechi, ca nişte pisici răsfăţate  care ştiu că-ţi fac favoarea să se lase mângâiate de tine şi nu de altcineva.

„DACĂ CITEŞTI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ AM MURIT” e una dintre cărţile alea pe care, dacă n-ai murit încă, vrei s-o reciteşti. E…

Pentru numele lui Dumnezeu!… Dacti şi cu mine încă ne mai tragem nasul, ca să ne ţinem lacrimile în conturul pleoapelor şi citim, pentru a nu ştiu câta oară, coperta patru,  de un roz infect, cu speranţa că mai e ceva de citit, că povestea lui Otto încă nu s-a terminat. 

Cartea asta, credeţi-mă, face cât un uitat pe gaura cheii în propria viaţă, ceea ce e mai mult decât speră orice psihoterapeut, cu canapea de piele şi voce groasă.

Mi se pregăteşte ceva

Azi am reuşit, în fine, să-mi fac loc prin mormanul de mărunţişuri absolut inutile care sunt catalogate drept strict necesare şi-mi blochează accesul la oglindă. M-am uitat atent la mine, să văd în ce măsură m-am schimbat, dar uite că sunt cum mă ştiu. Am acelaşi aspect de urs normal, pe care-l aveam şi înainte de a scrie cartea.

Atunci, de ce dracu’ se vorbeşte despre mine ca şi cum aş fi o navetă spaţială sau un submarin?!

Cică am lansare! Aşa scrie aici, pe afiş, mare şi clar…