În vizită la Naşu’

Pe urmă, cumva, am ajuns la Naşu’  în birou. Nu era acolo. Poate lăsase vorbă să fiu introdus, chiar şi în absenţa lui?! Fiindcă am fost invitat să-l aştept înăuntru. Asta m-a emoţionat la culme…  Totuşi  nu m-am putut abţine şi i-am inspectat rapid  laptopul, să văd ce joacă el în timpul programului: Zuma, Super Mario, NFS?

Ah!… Ia uite! Mă citeşte pe mine. Încă.

M-am uitat şi la cărţi. Citeşte nişte cărţi teribil de mici.  Le răsfoiesc din politeţe, dar ştiu că n-aş citit aşa ceva niciodată. Chiar nu sunt genul meu!…

Şi-a făcut apariţia brusc, fără să bată la propria sa uşă. M-a surprins pe scaunul lui. Nu mi-am cerut scuze. Aş fi fost ridicol.  A intrat direct în subiect: „Cotrobăi?” Am clătinat din cap că NU! – şi-am recunoscut: „Da. N-ai nimic serios de citit?” A luat o carte din teancurile de pe birou şi m-a întrebat: „P-asta ai citit-o?”

Nu. N-o citisem. L-am întrebat dacă mi se potriveşte. A zis că da. A zis aşa de repede, de fără rezerve, încât am înţeles că la mine are pretenţii. Încă!…

Mi se pregăteşte ceva

Azi am reuşit, în fine, să-mi fac loc prin mormanul de mărunţişuri absolut inutile care sunt catalogate drept strict necesare şi-mi blochează accesul la oglindă. M-am uitat atent la mine, să văd în ce măsură m-am schimbat, dar uite că sunt cum mă ştiu. Am acelaşi aspect de urs normal, pe care-l aveam şi înainte de a scrie cartea.

Atunci, de ce dracu’ se vorbeşte despre mine ca şi cum aş fi o navetă spaţială sau un submarin?!

Cică am lansare! Aşa scrie aici, pe afiş, mare şi clar…

 Lansare NONO