Cine a luat Ursul de Aur

După atâtea zile plictisitoare pentru mine, fiindcă orice o întrebi pe Dacti, ea răspunde – lasă-mă, că am treabă! – ieri , ce credeţi, zice Dacti din senin:
–  Hai să vedem şi noi cine a luat Ursul de Aur.
M-am bucurat! Imediat mi-am închipuit că vom face împreună o investigaţie, să-l prindem pe hoţ. Da’ nici vorbă! Dacti m-a dus să văd un film care n-a furat, ci a câştigat Ursul şi, după cât a stat ea de liniştită, cu ochii beliţi în ecran, bănuiesc că i-a plăcut filmul.
De două sau de trei ori am vrut s-o întreb câte ceva ce nu înţelesesem, dar m-a şuşuit.Ea însăşi s-a foit în scaun la scena aia când copilul, de fapt un domn de 35 de ani, cu barbă, îi explică mamei sale cum să nu-l mai sufoce. Poate fiindcă a fost prea lungă şi descriptivă.
Poate fiindcă ea ar fi tras o ţigară, nu ştiu…

Şi mie mi-a plăcut filmul, dar nu m-aş pricepe să vi-l povestesc. Duceţi-vă să-l vedeţi cu ochii voştri!
Aproape toate personajele de-acolo le întâlneşti în viaţă. Doar copilul, bietul băiat, domnul de 35 de ani cu barbă, mi s-a părut mai degrabă făcut din bucăţi, decât făcut bucăţi de doamna aceea foarte apăsătoare care era mama lui. Şi ultima lui replică…un clişeu aproape: „Deblochează-mă şi pe mine!”

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut scena din bar, aceea cu martorul la accident sau coautorul de nedovedit al accidentului. Pentru că ăla era cu adevărat un personaj şi uluitor de viu, şi neaşteptat, şi controversat, şi plin de umbre şi lumini, jucat de unul dintre preferaţii mei: Vlad Ivanov. Pe care îl ştiu din „Poliţist, adjectiv”, un alt film care mi-a plăcut şi mai mult decât ăsta de ieri. Poate pentru că l-am văzut împreună cu Asta, de pe canapeaua ei albă.

Reclame

Conversaţia

…Vasăzică, iată ce-a urmat după „CINEE?”:

– Care Tom? Cruise?… A, iertaţi-mă!…  Nu, adică da, îmi place…  Poate fiindcă  e mai scund… Nu vă enervaţi, n-am spus că e actorul meu preferat, doar că e mai scund… Nu, vă jur! N-am vorbit niciodată cu el la telefon. Azi ar fi fost prima oară, dacă m-ar fi sunat, dar uite că… Ba nu, mă bucur, e o mare onoare!…  Ce film cu dumneavoastră mi-a plăcut cel mai mult?  Nu ştiu. Mă puneţi la grea încercare… Da, e adevărat că am petrecut o lungă perioadă din viaţă uitându-mă la filmele care se dau la televizor. Să mă gândesc… Ăla în care eraţi Înger?…  Nuuu?!  Auăleu! Ăla era cu Cage, da… Nu, nu-mi place mai mult! Nu ţipaţi, că vă închid telefonul!… Să ne calmăm puţin. Să revenim la motivul pentru care m-aţi sunat… Păi, de unde să vi-l dau eu pe Wilson înapoi? Wilson a rămas acolo, pe malul râului, cu  Colonelul Întâmplare…  Nu ştiu, credeţi-mă, n-aş şti să mă întorc acolo… Nu e vorba de bani!!!… Da, era sănătos. Ultima oară când l-am văzut eu, arăta exact ca în film… Bineînţeles că era acelaşi Wilson, n-aveam cum să mă înşel!… Ei, nu mă luaţi pe mine cu ameninţări, că n-am nicio vină! Dumneavoastră l-aţi pierdut primul! La drept vorbind, în cartea mea eu sunt cel care mă pierd, nu Wilson… Bine, da, da… Vă înţeleg tulburarea… Şi mie mi-e dor de o mulţime de prieteni, de-aia am scris o carte despre ei… Domnule Hanks?… Vă rog eu, nu plângeţi!… Uite că încep şi eu să dau apă la şoareci… Ei, aş! N-avem şoareci! E o expresie, aşa, pentru când plângi ca prostu’…

 

Asta a fost tot. După „ca prostu’ ” , Dactilografa, care părea că doarme dusă,  mi-a luat telefonul din braţe, a apăsat butonaşul roşu,  apoi l-a vârât sub pernă şi mi-a zis:

– Încetează să faci pe clovnul ! Ţi-am spus că deja mă simt mai bine!