M-a lăsat!

Să-mi văd filmul preferat, pentru a enşpea oară. Bine, n-a fost uşor s-o conving. I-am zis că tipu’ din rolul principal, Jason Statham, e niţel mai normal ca Vin Diesel. Adică:

le-ncasează grupa mare, are mereu mâinile ocupate, ca să-i omoare numai cu picioarele, face iureş printre ei fără armament în dotare şi îşi calculeză lecemeurile, cât să nu intre SMURD-ul american în şomaj, cu alte cuvinte, îi neutralizează, dar nu le ia zilele cu totul, îi lasă la dospit cinşpe minute, cât să se umfle iar muşchii pe ei şi, abia atunci, le aplică perversa de statele unite ale americii care, fireşte, nu se compară cu aia de Rahova, Sector 5.
Jason are stil!
Băi, una peste alta, Dacti m-a lăsat să revăd în linişte această imbecilitate de film! M-a lăsat să pricep cât e de sănătoasă reluarea. Nu că PROTEVEUL e pe ducă, nu! Duca postului e numai bună ca să înţelegi la ce sunt bune reluările.
Ca să descoperi cât erai de prost acum două luni.
Dacă generalizezi fenomenul, afli cât de prost eşti, în general.

Conversaţia

…Vasăzică, iată ce-a urmat după „CINEE?”:

– Care Tom? Cruise?… A, iertaţi-mă!…  Nu, adică da, îmi place…  Poate fiindcă  e mai scund… Nu vă enervaţi, n-am spus că e actorul meu preferat, doar că e mai scund… Nu, vă jur! N-am vorbit niciodată cu el la telefon. Azi ar fi fost prima oară, dacă m-ar fi sunat, dar uite că… Ba nu, mă bucur, e o mare onoare!…  Ce film cu dumneavoastră mi-a plăcut cel mai mult?  Nu ştiu. Mă puneţi la grea încercare… Da, e adevărat că am petrecut o lungă perioadă din viaţă uitându-mă la filmele care se dau la televizor. Să mă gândesc… Ăla în care eraţi Înger?…  Nuuu?!  Auăleu! Ăla era cu Cage, da… Nu, nu-mi place mai mult! Nu ţipaţi, că vă închid telefonul!… Să ne calmăm puţin. Să revenim la motivul pentru care m-aţi sunat… Păi, de unde să vi-l dau eu pe Wilson înapoi? Wilson a rămas acolo, pe malul râului, cu  Colonelul Întâmplare…  Nu ştiu, credeţi-mă, n-aş şti să mă întorc acolo… Nu e vorba de bani!!!… Da, era sănătos. Ultima oară când l-am văzut eu, arăta exact ca în film… Bineînţeles că era acelaşi Wilson, n-aveam cum să mă înşel!… Ei, nu mă luaţi pe mine cu ameninţări, că n-am nicio vină! Dumneavoastră l-aţi pierdut primul! La drept vorbind, în cartea mea eu sunt cel care mă pierd, nu Wilson… Bine, da, da… Vă înţeleg tulburarea… Şi mie mi-e dor de o mulţime de prieteni, de-aia am scris o carte despre ei… Domnule Hanks?… Vă rog eu, nu plângeţi!… Uite că încep şi eu să dau apă la şoareci… Ei, aş! N-avem şoareci! E o expresie, aşa, pentru când plângi ca prostu’…

 

Asta a fost tot. După „ca prostu’ ” , Dactilografa, care părea că doarme dusă,  mi-a luat telefonul din braţe, a apăsat butonaşul roşu,  apoi l-a vârât sub pernă şi mi-a zis:

– Încetează să faci pe clovnul ! Ţi-am spus că deja mă simt mai bine!