Cheleşte copaci, pune murături…

Dacti, când nu stă cu ochii în monitor, stă cu ei în cerul tavanului. Nu ştiu dacă vede lustra afumată, care ar trebui ştearsă până de Crăciun.

Eu, cu excepţia faptului că nu-mi pot descărca pozele în calculator, sunt fericit. Mă uit la televizor când mi-l  lasă deschis şi aflu că o mulţime de câini ai străzii vor fi înregimentaţi în două adăposturi, spre fericirea oamenilor care nu reuşesc să convieţuiască în mod prietenos cu ei.  Câinii, odată adăpostiţi, vor fi cu mult mai puţin fericţi. Un căţel hrănit cu Pedigree de la vreo fundaţie, care locuieşte  într-un metru cub de plasă de sârmă, e cu mult mai nefericit decât un căţel care flămânzeşte de patru zile şi se mulţumeşte cu scurte dialoguri în staţia de autobuz: „Ce faci, căţel?” – „Bine. Tu?” – „Uite mă duc la birou, fapt pentru care te invidiez.” – „Atunci ne vedem deseară, pe partea ailaltă.” – „Unde?” – „Unde cobori tu, când vii de la birou. Dacă îţi rămân două  îmbucături din hamburger…”  – „Da, da, fireşte! Ţi le aduc!”

În rest, tot ce se întâmplă e la îndemâna toamnei care cheleşte copaci, pune murături…

Publicitate

Ziua cea mai lungă. Explicaţii.

Ieri seară ne-am culcat pe la patru dimineaţa, când era doar trei.
Dacti avea planuri mari pentru ziua cea mai lungă. Indiferent cât de târziu am fi adormit şi cât de târziu ne-am fi trezit, tot era cu o oră mai puţin decât ne-am fi aşteptat noi. Timp berechet!
Din nefericire, Dacti a călcat strâmb. Nu, nu în sensul în care folosesc oamenii expresia asta, ci în sensul bun, propriu, pe care-l folosesc urşii în conversaţiile lor. Adică a călcat strâmb. Cu un picior. Cam în două ceasuri, piciorul ei, de la gleznă în jos, a început să semene cu o labă de urs.
Deşi mi-a părut rău, fiindcă era clar că o doare şi s-au dus pe copcă planurile noastre pentru cea mai lungă zi, totuşi, pe ascuns, m-am şi bucurat niţel. Că, cel puţin trecător sau reversibil cum se zice în termeni medicali, modificarea asta ne apropia mai mult. Eu am patru labe moi, Dacti are, şi ea, una.
Ne-am petrecut noaptea cu un ochi  în televizor, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de pe vremea lui Asta şi cu celălalt pe glezna lui Dacti, care lucea frumos, ca un măr ionatan,  de la unsoarea antiinflamatorie şi de la edem. (Încă un cuvânt frumos care te duce cu gândul la Rai. Trebuie să mi-l notez.) Dacti a vorbit cu prietena ei, Doctoriţa, şi aşa îi zicea gâlmei: edem. Probabil că Doctoriţa nu ştie ce e aia gâlmă. Când vorbeşti cu doctorii, am observat, trebuie să te cobori la nivelul lor, nu zici: „mă mănâncă peste tot”, zici: „am prurit generalizat”, nu zici: „îmi dă nişte cuţite aici, în dreapta burţii”, zici: „am o durere colicativă sub diafragm”… şi tot aşa.

Am urmărit împreună un film poliţist franţuzesc cu Depardieu, din care eu n-am înţeles mare lucru, fiindcă m-am uitat când la gâlmă, când la Dacti care – pe cuvântul meu! –  cel puţin cât a durat filmul, până a plecat Depardieu de lângă maşina în flăcări, semăna cu Asta şi mă tulbura teribil.
Apoi ne-am culcat.
Şi ne-am trezit la opt, care era şapte. La zece era nouă. Şi tot aşa…

Dacti a irosit ziua bucurându-se că mai are o groază de timp, dar eu am stat la geam şi m-am uitat la teii noştri din faţa blocului care păreau extrem de indiferenţi la lungirea zilei.

Valiza cu frunze

Ieri, mi s-a îmbolnăvit Dactilografa. Buun… Adică nu e nimic bun în asta, dar aşa vine vorba.Că să-i dau termometrul. Unde e?  Zice că nu ştie. Mă uit peste tot, până unde ajung eu. Chiar şi în lădiţa cu scule am cotrobăit, fără mari speranţe, dar dacă tot era pe jos, sub calorifer, de ce să nu-mi încerc norocul? Fireşte că nu l-am găsit.

Spre seară epuizasem cam toate variantele, cu excepţia unei valize cu frunze în care ţinem tot felul de obiecte de rară folosinţă: pensule, creioane, rigle, şmirghel, ceasuri stricate, lipici, nasturi, pietricele, scoici, nişte rămurele de  lichen uscat şi tuburi de tempera. Logic, acolo ar fi trebuit să-l caut de prima dată. La noi, toate lucrurile stau pe categorii. De la tempera la temperatură nu-i decât un pas…

– Uite-l! – strig eu din toate puterile şi dau fuga să i-l duc.

– Prea târziu! zice ea, cu ochii închişi.

– Vai de mine, doar n-ai de gând să mori tocmai acum, când l-am găsit.

– Nu, dar nu mai am febră, îmi explică ea. Pune-l bine şi lasă-mă să dorm!

Când să execut ordinul, sună telefonul.

– Răspunde tu, că n-am chef de vorbit cu nimeni, mormăie, întorcându-se pe partea cealaltă.

Apăs butonaşul verde şi zic:

– Alo! Aloo!… Nu, nu e ea. Sunt eu, Nono… CINEEE?!

Fraţilor, nu vă puteţi imagina nici într-o mie de ani cu cine am vorbit eu aseară la telefon…