Toată dimineaţa am întrebat-o pe Dactilografă:
– Director nu, Clovn nu… Atunci eu ce-am voie să mă fac?
De vreo patruzeci de ori am întrebat-o. Până la urmă, a catadicsit să-mi răspundă:
– Deocamdată, fă-te că mă laşi în pace. Vreau să termin şi eu cartea asta.
M-am întins pe burtă şi m-am târât cu dibăcie până sub copertă, să văd ce citeşte. Vax! O citea pe-aia pe care o terminasem eu săptămâna trecută.
– Subţire! zic.
Se strâmbă la mine:
– Are 442 de pagini.
Ies de sub umbrela semicartonată şi lucioasă de culoarea noroiul uscat şi mă prefac indiferent. Nu-mi reuşeşte perfect, fiindcă imediat mă întreabă:
– Ce-ai de cârcotit?
– Nimic.
Minţeam. Aveam mai multe, dar le-am ţinut pentru mine: că e o poveste prea subţire pentru 442 de pagini. Că sângele coaguleză repejor în afara corpului. Că nu-l poţi căra suficient de iute, cu găleata, la falsul loc al crimei. Şi nici nu-l poţi împrăştia pe jos exact aşa cum ar fi ţâşnit el din gâtul tăiat al bietei femei. Că…
– În fine! a suspinat Dactilografa mea la jumătatea paginii 442, acolo unde se sfârşea romanul. Poate că ai dreptate: treaba cu sângele la căldăruşă e trasă de păr. Totuşi, nu-i chiar gunoi.
– Nu , nu e! am asigurat-o, amintindu-mi că e duminică şi duminica e cea mai tristă zi a săptămânii, că urmează luni, şi nu era cazul să ne ciondănim tocmai azi. Şi mai e şi faza aia, am adăugat eu, de la 402. Bună de ţinut minte.
– Care ?
– Aia cu “Oricine are un plan…”
– “ … până când primeşte un pumn în gură”, m-a completat ea şi a râs.
De fapt, am recitat finalul în cor, din memorie, ca şi cum am fi repetat amândoi propoziţia asta în gând, ca să n-o uităm.
Nono 