Urs, punct.

– Vorbeşti în dodii, Dacti!  Păi, eu, dacă aş locui singur – prin absurd, crezi că mi-aş pune pe uşă o plăcuţă cu patru litere, NONO, şi-atât?
De dincolo se aude doar ” hîş-hîş, hîş-hîş”… Dacti nu răspunde. Ca de obicei! Acum are o scuză: spală aragazul. Asta se întâmplă numai când amărâtul de el începe să semene cu un dalmaţian sau cu un costum de camuflaj.

Nu mai insist. O las să-şi trateze nevroza până la capăt. Uneori cred că abia aşteaptă să dea cafeaua în foc, să aibă motiv să nu-mi vorbească.
O iau pe ocolite:
– Dacti, ce e aia „cină romantică”?Râde şi-mi răspunde la prima întrebare, cu o alta, fireşte:
– Şi ce ţi-ai scrie înainte de NONO?
Urs. Punct. Totuşi: ce e aia cină romantică?
Dacti vine lângă mine, ştergându-se pe mâini. O, da! A spălat aragazul. Ăsta trebuie să rămână evenimentul zilei, să-mi intre-n cap, să nu uit vreodată…
– Cină romantică e un eufemism.

Vedeţi? De-aia convieţuiesc eu mai bine cu Dacti decât cu Asta. Fiindcă Dacti, cel puţin, răspunde la întrebări. Avem dialog. Ne lămurim. Şi tot de-aia, chiar dacă vreodată o să-mi permit măcar o garsonieră în oraş, singur, n-o să scriu niciodată pe uşă Urs. NONO. Că nu e o calitate, e un defect.