Scrisoare pentru bunul meu prieten, motanul Baghi

Baghi, dragul meu prieten,

N-am avut voie la tastatură toată săptămâna. Ce era să fac?! M-am uitat la televizor şi pe pereţi. La un moment dat, nici nu mai puteam face vreo deosebire.
Ieri, în sfârşit, Dacti m-a băgat în seamă. După aia, în pungă. A zis ceva despre Ana. Mi-a aranjat ochelarii. Inutil, fiindcă în pungă nu e nimic de văzut. Când, în sfârşit, am putut să mă ridic pe vârfuri să înţeleg ce se întâmplă,

am observat două femei, una tânără şi drăguţă care o pupa pe una bătrână, cu ochelari rotunzi ca ai mei. Foarte bucuroase.
Brusc, amândouă s-au întors cu spatele la mine şi a apărut Dacti ţinând-o de mână pe Ana. Atunci nu ştiam că e Ana, nu ştiam nici ce-o să mi se întâmple. Am dat să mă cufund la loc, în pungă.

Prea târziu! Ana m-a luat în braţe şi m-a strâns la piept, ca pe un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut de trei luni.

Ca să n-o lungim! M-a cuprins un vârtej de sentimente contradictorii. Mi-am amintit că dragostea e ceva zguduitor,

…dar plăcut!

În fine!… Nu chiar în orice poziţie!

A!… Aşa e cu mult mai bine.

Pe urmă s-au întâmplat diverse lucruri, cineva a zis că s-a făcut târziu, şi m-am pomenit iar în pungă. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun, şi încă nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu, că Ana îmi zice „domnul” Nono.

Asta e, prietene!…

Nici nu ştiu cum s-ar intitula o asemenea aventură… Şi dacă Ana o să-şi mai amintească vreodată de mine…

Reclame

Conversaţia

…Vasăzică, iată ce-a urmat după „CINEE?”:

– Care Tom? Cruise?… A, iertaţi-mă!…  Nu, adică da, îmi place…  Poate fiindcă  e mai scund… Nu vă enervaţi, n-am spus că e actorul meu preferat, doar că e mai scund… Nu, vă jur! N-am vorbit niciodată cu el la telefon. Azi ar fi fost prima oară, dacă m-ar fi sunat, dar uite că… Ba nu, mă bucur, e o mare onoare!…  Ce film cu dumneavoastră mi-a plăcut cel mai mult?  Nu ştiu. Mă puneţi la grea încercare… Da, e adevărat că am petrecut o lungă perioadă din viaţă uitându-mă la filmele care se dau la televizor. Să mă gândesc… Ăla în care eraţi Înger?…  Nuuu?!  Auăleu! Ăla era cu Cage, da… Nu, nu-mi place mai mult! Nu ţipaţi, că vă închid telefonul!… Să ne calmăm puţin. Să revenim la motivul pentru care m-aţi sunat… Păi, de unde să vi-l dau eu pe Wilson înapoi? Wilson a rămas acolo, pe malul râului, cu  Colonelul Întâmplare…  Nu ştiu, credeţi-mă, n-aş şti să mă întorc acolo… Nu e vorba de bani!!!… Da, era sănătos. Ultima oară când l-am văzut eu, arăta exact ca în film… Bineînţeles că era acelaşi Wilson, n-aveam cum să mă înşel!… Ei, nu mă luaţi pe mine cu ameninţări, că n-am nicio vină! Dumneavoastră l-aţi pierdut primul! La drept vorbind, în cartea mea eu sunt cel care mă pierd, nu Wilson… Bine, da, da… Vă înţeleg tulburarea… Şi mie mi-e dor de o mulţime de prieteni, de-aia am scris o carte despre ei… Domnule Hanks?… Vă rog eu, nu plângeţi!… Uite că încep şi eu să dau apă la şoareci… Ei, aş! N-avem şoareci! E o expresie, aşa, pentru când plângi ca prostu’…

 

Asta a fost tot. După „ca prostu’ ” , Dactilografa, care părea că doarme dusă,  mi-a luat telefonul din braţe, a apăsat butonaşul roşu,  apoi l-a vârât sub pernă şi mi-a zis:

– Încetează să faci pe clovnul ! Ţi-am spus că deja mă simt mai bine!

Prietena mea, Dactilografa

N-am susţinut niciodată despre mine că aş fi îngrozitor de  inteligent, însă, cu siguranţă, sunt un norocos.

O vreme n-am dus-o pe roze, ba chiar aş putea zice că mi-a mers rău de tot.  Cumva, printr-o întâmplare asupra căreia nu vreau să insist, fiindcă nu e tocmai o amintire plăcută pentru mine, am cunoscut-o pe Dactilografă şi m-am mutat la ea. (Mi-e teamă că „mutat” nu e cuvântul potrivit! Când te muţi, ai cel puţin o valiză. O veioză. Un ghiveci cu o floare.)

Dactilografele sunt nişte persoane lipsite de imaginaţie, dar foarte docile. A mea e excepţia care confirmă regula.

Mă străduiesc  să văd, însă, partea bună a lucrurilor: nu-mi cere chirie şi mi-a promis că n-o să mă evacueze niciodată.