D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!
Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.
Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.
p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…
M-am lămurit ce înseamnă o lansare!
Nu e nimic riscant. La sfârşit, toată lumea scapă cu viaţă.
Mergi, mergi, mergi, pe ceva ca o pistă de avioane, vezi în faţă o farfurie zburătoare care nu pare să fi zburat vreodată, faci dreapta şi intri într-un fel de „Hangar 18”, pe care scrie C1.
Pe dinăuntru arată ca şi cum toţi oamenii şi-ar fi adus de-acasă bibliotecile burduşite cu cărţi şi le-au aşezat faţă-n faţă sau spate-n spate, în aşa fel încât să se creeze senzaţia de labirint. Ciudat e că pe un singur raft numeri zeci de exemplare ale aceleeaşi cărţi. Noi n-avem aşa ceva, acasă!
L-am văzut şi eu pe omul care suferea lansarea. Trăgeam cu ochiul prin crăpătura formată de un fermoar al genţii lăsat deschis, în mod intenţionat.
Arăta vesel şi relaxat, chiar înainte de operaţiune. Cam aşa:
Treaba asta mi-a dat curaj pentru duminică dimineaţa, la unşpe jumate, când mi se întâmplă şi mie.
Nu cred că doare. Trag nădejde să scap teafăr din experimentul ăsta.
Dacă nu mă mai vedeţi pe-aici, înseamnă că am nădăjduit zadarnic…
Azi am reuşit, în fine, să-mi fac loc prin mormanul de mărunţişuri absolut inutile care sunt catalogate drept strict necesare şi-mi blochează accesul la oglindă. M-am uitat atent la mine, să văd în ce măsură m-am schimbat, dar uite că sunt cum mă ştiu. Am acelaşi aspect de urs normal, pe care-l aveam şi înainte de a scrie cartea.
Atunci, de ce dracu’ se vorbeşte despre mine ca şi cum aş fi o navetă spaţială sau un submarin?!
Cică am lansare! Aşa scrie aici, pe afiş, mare şi clar…
Nono 