Pe urmă, cumva, am ajuns la Naşu’ în birou. Nu era acolo. Poate lăsase vorbă să fiu introdus, chiar şi în absenţa lui?! Fiindcă am fost invitat să-l aştept înăuntru. Asta m-a emoţionat la culme… Totuşi nu m-am putut abţine şi i-am inspectat rapid laptopul, să văd ce joacă el în timpul programului: Zuma, Super Mario, NFS?
Ah!… Ia uite! Mă citeşte pe mine. Încă.
M-am uitat şi la cărţi. Citeşte nişte cărţi teribil de mici. Le răsfoiesc din politeţe, dar ştiu că n-aş citit aşa ceva niciodată. Chiar nu sunt genul meu!…
Şi-a făcut apariţia brusc, fără să bată la propria sa uşă. M-a surprins pe scaunul lui. Nu mi-am cerut scuze. Aş fi fost ridicol. A intrat direct în subiect: „Cotrobăi?” Am clătinat din cap că NU! – şi-am recunoscut: „Da. N-ai nimic serios de citit?”
A luat o carte din teancurile de pe birou şi m-a întrebat: „P-asta ai citit-o?”
Nu. N-o citisem. L-am întrebat dacă mi se potriveşte. A zis că da. A zis aşa de repede, de fără rezerve, încât am înţeles că la mine are pretenţii. Încă!…
Nono 