Tipul care Vrea Ultimul Loc

Am ajuns dependent de blogul ăstuia.
Titlul e o minciună totală, fiindcă nimeni nu vrea ultimul loc, poate doar în faţa plutonului de execuţie, cu speranţa că până la el se termină muniţia,  dar tipul îmi place, uneori e curajos până la sinucigaş, ceea ce eu nu sunt, nu voi fi niciodată, de-aia îmi place – că nu e ipocrit. Şi îşi asumă riscul.

Un alt bun prieten  mi-a zis cândva că blogul moare, că fesibucul înfloreşte, dar eu, cap-de-câlţi ce sunt, nu pricep. MIe îmi place să deschid un blog ca pe o carte, să citesc primele 50 de pagini fără gânduri şi, apoi, dacă mi se pare că au fost scrise şi pentru mine, să duc citirea până la sfârşit.

Tipul care vrea ultimul  loc e fermecător prin nepăsarea cu care scrie. Şi e de neratat pentru sinceritate.

p.s.: Când n-am nimic de spus, o să le fac promo prietenilor mei. Cei întru poveste.

În vizită la Naşu’

Pe urmă, cumva, am ajuns la Naşu’  în birou. Nu era acolo. Poate lăsase vorbă să fiu introdus, chiar şi în absenţa lui?! Fiindcă am fost invitat să-l aştept înăuntru. Asta m-a emoţionat la culme…  Totuşi  nu m-am putut abţine şi i-am inspectat rapid  laptopul, să văd ce joacă el în timpul programului: Zuma, Super Mario, NFS?

Ah!… Ia uite! Mă citeşte pe mine. Încă.

M-am uitat şi la cărţi. Citeşte nişte cărţi teribil de mici.  Le răsfoiesc din politeţe, dar ştiu că n-aş citit aşa ceva niciodată. Chiar nu sunt genul meu!…

Şi-a făcut apariţia brusc, fără să bată la propria sa uşă. M-a surprins pe scaunul lui. Nu mi-am cerut scuze. Aş fi fost ridicol.  A intrat direct în subiect: „Cotrobăi?” Am clătinat din cap că NU! – şi-am recunoscut: „Da. N-ai nimic serios de citit?” A luat o carte din teancurile de pe birou şi m-a întrebat: „P-asta ai citit-o?”

Nu. N-o citisem. L-am întrebat dacă mi se potriveşte. A zis că da. A zis aşa de repede, de fără rezerve, încât am înţeles că la mine are pretenţii. Încă!…