Duminică şi-atât

Toată dimineaţa am întrebat-o pe Dactilografă:

– Director nu, Clovn nu…  Atunci eu ce-am voie să mă fac?

De vreo patruzeci de ori am întrebat-o.  Până la urmă, a catadicsit să-mi răspundă:

– Deocamdată, fă-te că mă laşi în pace.  Vreau să termin şi eu cartea asta.

M-am întins pe burtă şi m-am târât cu dibăcie până sub copertă, să văd ce citeşte. Vax! O citea pe-aia pe care  o terminasem eu săptămâna trecută.

– Subţire! zic.

Se strâmbă la mine:

– Are 442 de pagini.

Ies de sub umbrela semicartonată şi lucioasă de culoarea noroiul uscat şi mă prefac indiferent. Nu-mi  reuşeşte perfect, fiindcă imediat mă întreabă:

– Ce-ai de cârcotit?

– Nimic.

Minţeam. Aveam  mai multe, dar le-am ţinut pentru mine:  că e o poveste prea subţire pentru  442 de pagini.  Că sângele coaguleză repejor  în afara corpului. Că nu-l poţi căra suficient de iute, cu găleata, la falsul loc al crimei. Şi nici nu-l poţi împrăştia pe jos exact aşa cum ar fi ţâşnit el din gâtul tăiat al bietei femei.  Că…

– În fine! a suspinat Dactilografa mea la jumătatea paginii 442, acolo unde se sfârşea romanul. Poate că ai dreptate:  treaba cu sângele la căldăruşă e trasă de păr. Totuşi, nu-i chiar gunoi.

– Nu , nu e! am asigurat-o, amintindu-mi că e duminică şi duminica e cea mai tristă zi a săptămânii, că urmează luni, şi nu era cazul să ne ciondănim tocmai azi.  Şi mai e şi faza aia, am adăugat eu, de la 402. Bună de ţinut minte.

– Care ?

– Aia cu   “Oricine are un plan…”

– “ … până când primeşte un pumn în gură”, m-a completat ea şi a râs.

De fapt,  am recitat finalul în cor, din memorie, ca şi cum am fi repetat amândoi  propoziţia asta în gând, ca să n-o uităm.