Azi, Dacti a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte. Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.
O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”
Nu? Nu e mai bine aşa?
Nono 