Ce-am mai făcut

Pe principiul „Ia, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult,” în ultima vreme n-am mai făcut altceva decât s-ascult pițigăielile unor păsări mici și nervoase, care se scoală cu noaptea în cap, dau cu acutele de azvârlita în geamurile noastre și țintesc atât de bine, încât ne sparg timpanele.
În rest, aștept să mi se facă baie. Dacti suflă fumul numai spre mine și cred că miros ca o pipă necurățată. Mașina noastră de spălat, intitulată „Proasta Familiei”, muncește din două în două zile, dar eu nu sunt pe lista de urgențe și nici măcar la murdari cronici. Sunt la „mai rezistă!”, împreună cu husa canapelei și cu aragazul, care trebuie spălat MANUAL. Aragazul, săracu’, n-are nicio pretenție. S-a înscris voluntar să iasă de pe lista celor care trebuie spălați, fiindcă n-a dat, încă, în foc, ibricul de cafea.  N-are harta Africii în jurul ochiului pe care se fierbe cafeaua, are doar așa, o erupție fină, ca un pojărel, de la sosul pentru macaroane.

Of! În uichend, Dacti s-a văzut, pentru prima și ultima dată, cu un amic din virtual, un scriitor, care s-a comportat mizerabil. Față de ea și față de toți comesenii. În urma întâlnirii, ăla a șters-o din FB, din blogroll, a șters-o pe ea și m/a șters și  pe mine.
Dacti nu l-a șters de nicăieri, din legăturile ei pe net, fiindcă și l-a șters din memorie. Din memoria ei, încărcată pe serverul de nădejde al sistemului ei nervos central, numit – popular – creer.

Prieteni, vă spun: o strângere de mână reală, cu tot ce implică ea, face cât zece mii de conversații pe net.

Așa că, prima înscrisă la baie generală, cu mult gel de duș și multă apă fierbinte, e Dacti. Pe urmă vin eu. Nu mă întrebați de unde știu, că știu. Aragazul n-are decât să-și facă iluzii deșarte. Ca toți tipii care ard gazul, are de așteptat.