Dacti, când nu stă cu ochii în monitor, stă cu ei în cerul tavanului. Nu ştiu dacă vede lustra afumată, care ar trebui ştearsă până de Crăciun.
Eu, cu excepţia faptului că nu-mi pot descărca pozele în calculator, sunt fericit. Mă uit la televizor când mi-l lasă deschis şi aflu că o mulţime de câini ai străzii vor fi înregimentaţi în două adăposturi, spre fericirea oamenilor care nu reuşesc să convieţuiască în mod prietenos cu ei. Câinii, odată adăpostiţi, vor fi cu mult mai puţin fericţi. Un căţel hrănit cu Pedigree de la vreo fundaţie, care locuieşte într-un metru cub de plasă de sârmă, e cu mult mai nefericit decât un căţel care flămânzeşte de patru zile şi se mulţumeşte cu scurte dialoguri în staţia de autobuz: „Ce faci, căţel?” – „Bine. Tu?” – „Uite mă duc la birou, fapt pentru care te invidiez.” – „Atunci ne vedem deseară, pe partea ailaltă.” – „Unde?” – „Unde cobori tu, când vii de la birou. Dacă îţi rămân două îmbucături din hamburger…” – „Da, da, fireşte! Ţi le aduc!”
În rest, tot ce se întâmplă e la îndemâna toamnei care cheleşte copaci, pune murături…
Nono 