Valiza cu frunze

Ieri, mi s-a îmbolnăvit Dactilografa. Buun… Adică nu e nimic bun în asta, dar aşa vine vorba.Că să-i dau termometrul. Unde e?  Zice că nu ştie. Mă uit peste tot, până unde ajung eu. Chiar şi în lădiţa cu scule am cotrobăit, fără mari speranţe, dar dacă tot era pe jos, sub calorifer, de ce să nu-mi încerc norocul? Fireşte că nu l-am găsit.

Spre seară epuizasem cam toate variantele, cu excepţia unei valize cu frunze în care ţinem tot felul de obiecte de rară folosinţă: pensule, creioane, rigle, şmirghel, ceasuri stricate, lipici, nasturi, pietricele, scoici, nişte rămurele de  lichen uscat şi tuburi de tempera. Logic, acolo ar fi trebuit să-l caut de prima dată. La noi, toate lucrurile stau pe categorii. De la tempera la temperatură nu-i decât un pas…

– Uite-l! – strig eu din toate puterile şi dau fuga să i-l duc.

– Prea târziu! zice ea, cu ochii închişi.

– Vai de mine, doar n-ai de gând să mori tocmai acum, când l-am găsit.

– Nu, dar nu mai am febră, îmi explică ea. Pune-l bine şi lasă-mă să dorm!

Când să execut ordinul, sună telefonul.

– Răspunde tu, că n-am chef de vorbit cu nimeni, mormăie, întorcându-se pe partea cealaltă.

Apăs butonaşul verde şi zic:

– Alo! Aloo!… Nu, nu e ea. Sunt eu, Nono… CINEEE?!

Fraţilor, nu vă puteţi imagina nici într-o mie de ani cu cine am vorbit eu aseară la telefon…

Cadoul

Cald!

Azi m-am lămurit  asupra câtorva lucruri.

Nu e nicio sfârâială să fii Director. Nu te bagă nimeni în seamă. Te ţin închis într-un birou şi îşi văd de treburile lor. În cazul nostru, de NIMICURILE lor. A venit Dactilografa şi le-a explicat că trebuie să se simtă norocoşi că scapă de mine. Că, în cele din urmă, aş fi transformat specificul firmei, NIMICUL, în CEVA. Asta deja presupune schimbarea obiectului de activitate. Acte, cozi, formalităţi.  Ceea ce ei nu-şi doreau. Firma lor e strict specializată, oamenii sunt profesionişti de cel mai înalt nivel în NIMIC, acum veneam eu să schimb totul, din rădăcini. Am vrut să intervin cu o explicaţie, să nu creadă, bieţii, că aveam cine ştie ce planuri distructive, dar ea a zis: „Tu taci, acum vorbesc eu! ”

Ne-am luat rămas bun în modul cel mai emoţionant cu putinţă. N-am plâns, fiindcă un Director nu plânge, dar ei, da. Am schimbat adrese de mail cu Copăcelul şi cred că vom coresponda, din când în când.

Înainte să mă vâre Dactilografa în poşetă  (venise pregătită să mă ia acasă, cu cea mai încăpătoare incintă pe care o poartă femeile pe braţ înainte de-a se numi geamantan), colectivul pe care l-am condus mi-a făcut un cadou. N-am vrut să-l primesc iniţial, fiindcă nu mi se pare că aş fi muncit cine ştie ce pentru el, dar ea a zis „Ba îl luăm, că e numai bun pe canicula asta. O să-ţi prindă bine, o să vezi!…”

Acasă, a băgat cadoul în priză şi eu l-am probat. Îmi vine perfect!

Mai sunt câteva ciudăţenii pe care le-am înţeles azi. Dar o să vi le povestesc cu altă ocazie.  Acum nu vreau decât să mă bucur de răcoare.