Lumea văzută de la 40 de centimetri

NONO

Lumea văzută de la 40 de centimetri. Duioasa poveste a ursulețului Nono

Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă – jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat

Pentru continuarea articolului cititi aici:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/lumea-vazuta-de-la-40-de-centimetri-duioasa-poveste-a-ursule-ului-nono-632572.html

Scrisoare pentru bunul meu prieten, motanul Baghi

Baghi, dragul meu prieten,

N-am avut voie la tastatură toată săptămâna. Ce era să fac?! M-am uitat la televizor şi pe pereţi. La un moment dat, nici nu mai puteam face vreo deosebire.
Ieri, în sfârşit, Dacti m-a băgat în seamă. După aia, în pungă. A zis ceva despre Ana. Mi-a aranjat ochelarii. Inutil, fiindcă în pungă nu e nimic de văzut. Când, în sfârşit, am putut să mă ridic pe vârfuri să înţeleg ce se întâmplă,

am observat două femei, una tânără şi drăguţă care o pupa pe una bătrână, cu ochelari rotunzi ca ai mei. Foarte bucuroase.
Brusc, amândouă s-au întors cu spatele la mine şi a apărut Dacti ţinând-o de mână pe Ana. Atunci nu ştiam că e Ana, nu ştiam nici ce-o să mi se întâmple. Am dat să mă cufund la loc, în pungă.

Prea târziu! Ana m-a luat în braţe şi m-a strâns la piept, ca pe un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut de trei luni.

Ca să n-o lungim! M-a cuprins un vârtej de sentimente contradictorii. Mi-am amintit că dragostea e ceva zguduitor,

…dar plăcut!

În fine!… Nu chiar în orice poziţie!

A!… Aşa e cu mult mai bine.

Pe urmă s-au întâmplat diverse lucruri, cineva a zis că s-a făcut târziu, şi m-am pomenit iar în pungă. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun, şi încă nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu, că Ana îmi zice „domnul” Nono.

Asta e, prietene!…

Nici nu ştiu cum s-ar intitula o asemenea aventură… Şi dacă Ana o să-şi mai amintească vreodată de mine…

Sub descoperire (partea II: În vizită la prieteni)

 ANCA…

Hm! Citeşte romane de dragoste în timpul programului.

 

Mi-a făcut cunoştinţă cu Domnul Pixi.

 

ANCA întreabă: „Cât trebuie să-i mai suport vorbind verzi şi uscate?”

 

De fapt, noi discutam despre planul editorial şi despre câte cărţi a scris Domnul Pixi. Domnul Pixi  a scris douăşpe cărţi. Eu, doar una. E clar de ce îi zic „domnul Pixi”, deşi  e mai mic decât mine.  ANCA bate în retragere. Normal! Suntem doi la una…

 

În fine, încep să pricep cum merge treaba aici. ANCA are un maus enorm! Un adevărat şobolan. Mă ajută să dau click… Nu vi se pare că ANCA şi cu mine semănăm umpic la păr?

 

ADI

ADI : „Ăsta a venit în control ?!”

 

Eu:  „ADI, eu am vândut mai mult ca toţi Nenii ăştia ?!

 

 

Prietena mea, Dactilografa

N-am susţinut niciodată despre mine că aş fi îngrozitor de  inteligent, însă, cu siguranţă, sunt un norocos.

O vreme n-am dus-o pe roze, ba chiar aş putea zice că mi-a mers rău de tot.  Cumva, printr-o întâmplare asupra căreia nu vreau să insist, fiindcă nu e tocmai o amintire plăcută pentru mine, am cunoscut-o pe Dactilografă şi m-am mutat la ea. (Mi-e teamă că „mutat” nu e cuvântul potrivit! Când te muţi, ai cel puţin o valiză. O veioză. Un ghiveci cu o floare.)

Dactilografele sunt nişte persoane lipsite de imaginaţie, dar foarte docile. A mea e excepţia care confirmă regula.

Mă străduiesc  să văd, însă, partea bună a lucrurilor: nu-mi cere chirie şi mi-a promis că n-o să mă evacueze niciodată.

Mi se pregăteşte ceva

Azi am reuşit, în fine, să-mi fac loc prin mormanul de mărunţişuri absolut inutile care sunt catalogate drept strict necesare şi-mi blochează accesul la oglindă. M-am uitat atent la mine, să văd în ce măsură m-am schimbat, dar uite că sunt cum mă ştiu. Am acelaşi aspect de urs normal, pe care-l aveam şi înainte de a scrie cartea.

Atunci, de ce dracu’ se vorbeşte despre mine ca şi cum aş fi o navetă spaţială sau un submarin?!

Cică am lansare! Aşa scrie aici, pe afiş, mare şi clar…

 Lansare NONO