Ieri, mi s-a îmbolnăvit Dactilografa. Buun… Adică nu e nimic bun în asta, dar aşa vine vorba.Că să-i dau termometrul. Unde e? Zice că nu ştie. Mă uit peste tot, până unde ajung eu. Chiar şi în lădiţa cu scule am cotrobăit, fără mari speranţe, dar dacă tot era pe jos, sub calorifer, de ce să nu-mi încerc norocul? Fireşte că nu l-am găsit.
Spre seară epuizasem cam toate variantele, cu excepţia unei valize cu frunze în care ţinem tot felul de obiecte de rară folosinţă: pensule, creioane, rigle, şmirghel, ceasuri stricate, lipici, nasturi, pietricele, scoici, nişte rămurele de lichen uscat şi tuburi de tempera. Logic, acolo ar fi trebuit să-l caut de prima dată. La noi, toate lucrurile stau pe categorii. De la tempera la temperatură nu-i decât un pas…
– Uite-l! – strig eu din toate puterile şi dau fuga să i-l duc.
– Prea târziu! zice ea, cu ochii închişi.
– Vai de mine, doar n-ai de gând să mori tocmai acum, când l-am găsit.
– Nu, dar nu mai am febră, îmi explică ea. Pune-l bine şi lasă-mă să dorm!
Când să execut ordinul, sună telefonul.
– Răspunde tu, că n-am chef de vorbit cu nimeni, mormăie, întorcându-se pe partea cealaltă.
Apăs butonaşul verde şi zic:
– Alo! Aloo!… Nu, nu e ea. Sunt eu, Nono… CINEEE?!
Fraţilor, nu vă puteţi imagina nici într-o mie de ani cu cine am vorbit eu aseară la telefon…