Azi, pe la 15:40, Dacti o ducea pe Doctoriţă acasă.
O duce frecvent. De câte ori programul lor de lucru coincide, o duce. Ca s-o duci pe Doctoriţă acasă, drumul trece pe lângă un depou de tramvaie. Lui Dacti îi place zona. Pe stânga e un magazin care-şi schimbă vitirina zilnic – acum au pus nişte excelente pălărioare -, pe dreapta e depoul.
Dacti crede că ăla e un magazin de vis, fiindcă n-o să intre în el niciodată, se mulţumeşte cu vitrina şi cu mâncăriciul oftalmic pe care i-l produce. Aşa zice Dacti: că un magazin în care nu intri nicicând îşi păstrează magia vitrinei nealterată.
Cică azi, la 15:43, toate manechinele din vitrina magazinului de pe contrasens purtau nişte pălărioare de mai mare dragul, pe dreapta, iar din depou ieşea un tramvai. Un tramvai cu look nou, colţuri rotunjite, un tramvai cu faţă de morsă prietenoasă.
Atunci a remarcat şi Dacti că există o pereche de şine care merg nişte zeci de metri pe contrasens, până se infilitrează tramvaiul în traficul normal. A băgat în marşarier şi-a dat înapoi cât i-a permis o Piţi din spate, care claxona disperată, să nu i se invadeze perimetrul gipului alb, cu oarece autoturisme aflate, din greşeală, în trafic, concomitent cu Al Ei.
Dacti a zis: „Pentru o clipă, am crezut că tramvaiul ăsta vine pe asfalt, direct în noi… Ăsta e începutul unei poveşti foarte bune: un tramvai care umblă pe asfalt, independent de şine, un TRAMVAI UCIGAŞ…Un tramvai justiţiar. Un tramvai numit sentinţă… Eu m-aş gândi imediat la o poveste… ”
Doctoriţa a zis:” Nu există un tramvai care iese de pe şine decât dacă: deraiază, vatmanul suferă un atac de cord, tramvaiele, de regulă, circulă pe ŞINE. Pe asfalt pot circula foarte puţin. Decimetri.”
Dacti se uită de zece minute pe net la imagini cu tramvaie, ca să-mi arate cum era tramvaiul ăla.
Eu o urmăresc, politicos, dar zâmbesc unui banc nevinovat: „Care e diferenţa dintre o roşie şi un tramvai?” – „Tramvaiul are dungă roşie, dar roşia n-are dungă tramvai.”
Nono 