Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”trepte

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

DincoloPână la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Când dincolo devine aiciSingurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.