…şi-ţi place, înseamnă că exişti.
Aşa mi-a lăsat scris Dacti pe un bileţel din ăla care poate fi lipit pe frigider sau pe faianţă sau pe orice. Când l-am citit, ea nu mai era acasă.
Am ascultat, fiindcă sunt ascultător, din fire. Pe urmă, mi s-a părut normal să ascultaţi şi voi.
Dacti a venit acasă acum zece minute. Acum opt minute a pornit calculatorul. Acum şapte minute a dat clic pe melodia asta. Între timp şi-a aruncat pantofii, a deschis ferestrele, şi-a luat halatul de baie, a înghesuit câte ceva în frigider, a dus gunoiul, a…
Înregistrarea curge în buclă pentru a treia oară şi acum stăm amândoi cu ochii holbaţi în ecran şi ne bucurăm de vocea unei fetiţe de paisprezece ani, de la şcoala de muzică Dinu Lipatti, care ştie ce-i ăla reggae, fiindcă ştie ce e ăla ritm, care se mişcă puţin, cu economie, findcă se concentrează asupra frazării, asupra emisiei, e o fetiţă care studiază muzica, nu cochetează cu ea, face pian principal şi percuţie secundar, e o fetiţă cu muzica la ea, o fetiţă care nu se joacă de-a vedeta, e o fetiţă care, azi dimineaţă, nici n-a îndrăznit să le spună celor de la Radio Zu că nu o descoperiseră ei, ci ăia de la Radio 21.
Le-a cântat live, a capella, partea vocală din „Memories”, înainte de ora de matematică, le-a cântat-o lejer, la telefon, sperând că totuşi o să sune bine, în ciuda faptului că telefonul nu e tocmai cea mai fidelă cale de redare audio.
Dacti mă mângâie pe cocoaşă:
– Ce zici?
– E marfă, zic, deşi ştiu că e mult mai mult. E lungul drum al învăţăturii muzicale versus sughiţul spectaculos al unui căpşunar care imită „O sole mio”, ca un papagal vorbitoro-cântător.
Nono 