Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

Poştaşul

V-am mai zis despre el…
Poştaşul lui Dacti e Poştaşul lui Dacti! Nu e Kevin Costner jucând în „Poştaşul”…
E un poştaş de la Poşta Română, care umblă cu tolba pe umăr toată ziua, aduce facturile de utilităţi, pensiile, citaţiile, revistele la care sunt unii abonaţi şi, foarte rar, scrisori, fiindcă prea puţini oameni îşi mai scriu azi scrisori cu pixul pe hârtie împăturită şi vârâtă în plic, pe motiv că s-a inventat mail-ul şi, mai trist, pe motiv că nu prea au ce să-şi mai spună – aproape niciun gând nu mai merită împărtăşit, atâta vreme cât fiecare zi seamănă cu aia de ieri, criza e pe noi cât capra…
Tolba, ca un cal din poveste care-a mâncat suficient jeratec plus intensificatori de gust ca să capete gustul independenţei,  îl târăşte, cu greutatea ei, pe unde are ea chef şi destinatari, prin tot Oraşul Vechi.
Poştaşul e un omuleţ de un metru şaizeci şi cinzeci de kilograme, care se lasă cărat de tolbă peste tot, pe unşpe milioane de lei vechi, cu şpagă cu tot.

Ieri, Dacti l-a rugat să-i mai zică odată poezia aia, care i-a apărut lui într-o plachetă de versuri, aia cu izvorul…
Poştaşul a zis:
–  Aaa!… Cu izvorul… N-o mai ştiu!
Dacti a zis:
– Vă rog, încercaţi!…
Poştaşul a lăsat tolba pe podea,ca şi cum şi-ar fi legat calul de căpăstru la iesle, să ronţăie ceva. Pe urmă a zis:
– Daţi-mi o bucăţică de hârtie, că mi-o amintesc mai uşor dac-o scriu.
Şi Dacti i-a dat, şi el a scris-o, aproape din prima:

Sparg deodată ulciorul
Păşesc în fântână
Şi trag după mine izvorul.

Eu aşa am crezut de cuviinţă, că ar fi bine să transcriu bileţelul pe blog. Fiindcă, dacă nu poţi repara o nedreptate, măcar trebuie să încerci.