Poate vă-ntrebați ce mai fac.
Nimic!
Mă prăfuiesc.
A nu se confunda cu sunt praf de oboseală.
Fiindcă nu sunt obosit, sunt doar uimit. De cum merg treburile pe lumea asta.
Merg prost.
Nu știu dacă ăsta e un poem. Ar putea fi, dacă mai lucram nițel la text, dacă mai vâram o metaforă șocantă printre rânduri, dacă-mi lăsam dreptul la speranță neprihănit.
Ei, abia ăsta ar putea fi un început de poem: dreptul la speranță, neprihănit. Sau nepricăjit. Dracu’ să-l ia de titlu de poem!
Dacti n-a mai râs de pe vremea când au înflorit magnoliile.
Sau de la Crăciun?!
Nono 