Comerţul are suflet?

Da. Acum sunt aproape sigur. Sufletul Comerţului se cheamă Reclama.
Am urmărit cu sufletul la gură scandalul margarinei. Pe mine, chestiile alimentare mă depăşesc. Dacti zice că margarina e pungă de plastic hidrogenată.
Doamna Wiki zice că primele încercări, timide, de-a lua omului untul de la gură, datează din 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au început să mănânce margarină pe pâine.  Apoi, după ce s-a terminat războiul şi oamenii şi-au revenit la normal, au inclus-o în prăjituri. Există reţete de prăjituri care nu ies „ca la mama acasă”, decât cu margarină. Cu margarină, ies nişte prăjituri bune, ca pe timp de pace. Dacă te destrăbălezi şi le faci cu unt, ies tot prăjituri, dar mai de bucătărească începătoare – ies nişte prăjituri de război. Meschine!
Dacti, care nu ştie să gătească decât ceai, omletă, salate, friptură şi cartofi prăjiţi, nu cumpără niciodată margarină. Fiindcă n-are ce face cu ea. Poa’ să-i facă reclamă şi Maia Morgenstern, nu doar Nadia Comăneci!
A!… Dacă i-ar face publicitate Lunetistul, poate ar cumpăra şi ea un pachet. Şi l-ar arunca la gunoi, că n-ar avea ce face cu el. Dacti cumpără prăjiturile direct de la cofetărie. Dacti e consumatoare de margarină din culpă, nu calificat.

Analizez, imparţial, scandalul margarinei. Care nu există.
Un producător de margarină a avut destui bani ca să-şi facă reclamă cu Nadia Comăneci. Dacă avea mai mulţi, îl lua pe De Niro. Sau pe  Mel Gibson.

Restul e senvişeală. De la Trei Surori.

De ce am fost aşa tăcut

NONO citind

Pentru că am dat în darul cititului. N-am ras chiar toată grămada de cărţi pe care o vedeţi în jurul meu. Ăsta e doar marketing. Observaţi că toate volumele publicate de editura „mea” sunt cu cotoarele la vedere, în vreme ce altele, publicate în alte edituri, sunt ascunse. Da, mi se pare firesc să fac reclamă editurii cu care am colaborat.

Acum citesc un thriller. Nu e de la ei. Pe copertă zice aşa: „Masculin, sexy, plin de acţiune…”  Mă furnica în tălpi de nerăbdare şi m-am apucat de el, încă de miercuri.

E vorba despre patru femei extraordinar de frumoase. Nu, nu extraordinar, ci incredibil. Absolut extraordinar şi incredibil de frumoase. Trei sunt moarte deja, una e vie. Via e şerif şi anchetează cazul. Cazurile, adică. Cea vie nu lucrează singură. Îi cade pe cap un tip absolut periculos, care e maior sub acoperire în poliţia militară. Acoperirea lui ţine cinci minute. Fiindcă amândoi au fost înainte de povestea asta puşcaşi marini şi cu puşcaşii marini nu te joci. Cel puţin aşa am înţeles eu din filme. Am ajuns acolo unde apare o a cincea femeie frumoasă, doar  sergent, care intră în scenă puţin, cât să subtilizeze dosarul cu pozele celor trei victime şi să i le arate maiorului, fiindcă asta, şerifa, nu voia să i le arate. Poate de geloasă, nu ştiu. Şi acum mă aflu acolo unde el dă un cap în figură unor neispăviţi care îl supăraseră.

Faza e tare de tot! Primul tip care îşi ia capul în gură, zbang! – se prăbuşeşte secerat, fiindcă a fost luat prin surprindere. Credea c-o să încaseze un pumn, ceva. Al doilea, tot la fel, trăgea nădejde că, dacă tot îşi aşteaptă rândul la altoit, măcar în el o să se dea cu pumnul. Aş!  Maiorul repetă figura  şi cade şi  celălalt grămadă, la doi metri de primul… Vă daţi sama?