E 17:30, ora ţării noastre. În ţara lui Marlowe e altă oră. Dar nici că-mi pasă. Probabil e dimineaţă. Indiferent cât e ceasul în ţara mea, în ţara lui Marlowe e exact ora la care n-ar fi trebuit să îl deranjez.
Îl sun, totuşi. Răspunde o voce zglobie de secretară:
– Mister Mannix office!
Fir-ar!… Am greşit numărul. Formez iar. Corect. Vocea secretarei pare ostenită. Întreb politicos:
– Biroul domnului Marlowe?
– Mda, zice vocea.
– Sunteţi secretara lui?
– Nu, zice vocea, dar sunt pe cale să devin.
– Pot vorbi cu domnul Marlowe?
– Stai să vedem!… Iubi, te caută un ciudat, o aud zicându-i lui Marlowe. Apoi repetă, în neştire, „iubi-iubiii-iuuu-biiii!” de mai multe ori.
În receptor se aude o tuse cumplită, ţăcănitul unei brichete şi, în sfârşit, vocea partenerului nostru:
– Zi, fiule!…
– Sunt eu, Nono, asociatul de la dumneavoastră şi fiii!
– Bănuiam! Care-i baiul?
Mă încordez tot:
– Phil, eşti cu Văduva în birou?
– În pat, ca să simplificăm lucrurile. Ce arde?
– Nu arde! Se dizolvă.
– Cine?
– Sarea. Sarea turnată în căptuşeală s-a dizolvat în apa din cadă… Ăla care se dusese la ocean era fra’su… Geamăn. Ştii cartea aia, a lui Japrisot – The Lady in the Car with the Glasses and a Gun?
Răspuns:
– NU!
– Deci, reiau eu, nu mortul nostru s-a scăldat în Ocean până s-a înecat, ci frati-su i-a ţinut locu’!
– Auzi?
– Da, şoptesc eu, cu inima cât un purice.
– Vrei să zici că pe femeiuşca asta perfectă a dus-o capul la aşa ceva?
-Da, zic, şi ar fi bine să sunaţi la nainuanuan, să vină cineva acreditat, să-i pună cătuşele.
Marlowe râde.
Îl aud cum râde amuzat. Apoi îl aud zicând:
– Păi, are cătuşe. Cu blăniţă roz.
Se aude un „ţac”. Un „clac”. Un ceva are mă îndreptăţeşte să cred că Marlowe a întrerupt convorbirea. Şi, simultan, câteva ah-uri şi oh-uri care n-au niciun amestec în economia poveştii.
Nono 