D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!
Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.
Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.
p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…
Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă – jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat
Pentru continuarea articolului cititi aici:
Azi am fost trist toată ziua.
Sunt scriitor, acum şi Directorul unei F.C.S.O.C.N. (Firmă-Care-Se-Ocupă-Cu-Nimic), şi tot nu sunt mulţumit. Sper ca, de îndată ce subalternii mei vor realiza că m-au încuiat în birou de câteva zile, să-mi prezinte scuze şi să mă elibereze de-aici, ca să mă pot apuca, în sfârşit, de treabă.
Deocamdată am făcut cunoştinţă cu un tip foarte drăguţ, deşi e la fel de încuiat ca şi mine. Am stat la palavre câteva ceasuri. Părea foarte bucuros de prezenţa mea. În cele din urmă, când s-a lămurit că nu sunt eu cel care-i face baie săptămânal, s-a pleoştit.
Îl cheamă Benji, ca pe câinele actor. Seamănă puţin la urechi, nu? Pleoştite…
Copăcelul mi-e foarte simpatic. L-aş putea angaja la relaţii cu publicul. E foarte calm. Şi, în plus, face baie o dată pe săptămână.
Şi pe feisbuc zice că să scrii pe perete.
Am scris!
De când eram scriitor. Se vede, că am multe creioane în jur. Genul de fotografie pe care o poţi arăta urmaşilor. Fără să te ruşinezi.
Nono 