Tipul care Vrea Ultimul Loc

Am ajuns dependent de blogul ăstuia.
Titlul e o minciună totală, fiindcă nimeni nu vrea ultimul loc, poate doar în faţa plutonului de execuţie, cu speranţa că până la el se termină muniţia,  dar tipul îmi place, uneori e curajos până la sinucigaş, ceea ce eu nu sunt, nu voi fi niciodată, de-aia îmi place – că nu e ipocrit. Şi îşi asumă riscul.

Un alt bun prieten  mi-a zis cândva că blogul moare, că fesibucul înfloreşte, dar eu, cap-de-câlţi ce sunt, nu pricep. MIe îmi place să deschid un blog ca pe o carte, să citesc primele 50 de pagini fără gânduri şi, apoi, dacă mi se pare că au fost scrise şi pentru mine, să duc citirea până la sfârşit.

Tipul care vrea ultimul  loc e fermecător prin nepăsarea cu care scrie. Şi e de neratat pentru sinceritate.

p.s.: Când n-am nimic de spus, o să le fac promo prietenilor mei. Cei întru poveste.

Naşu face o ofertă de muncă

Zice că …
Daţi click pe puncte-puncte, să vedeţi ce zice. Zice că vrea pe unii care pot scrie ca şi cum ar fi prietenii cititorului, iar nu duşmanii săi.
Adică vrea nişte scriitori de şpriţ de vară, care alunecă pe gâtul cititorului ca şi cum el l-ar fi comandat, şi pe urmă vine chelnerul să-i zică – „E din parte a casei!”  Vrea nişte unii care nu-şi pun cititorul în genunchi, pe coji de nucă. Îi ţine pe lângă el, ca pe nişte mici şi drăguţe animale domestice şi le completează apa, de câte ori par deshidrataţi de curiozitate.
Naşu’ vrea, în ultimă instanţă, nişte scriitori care ne fac să ne simtem bine, nu unii care ne face să ne nesimtem ca mai sus…