N-am susţinut niciodată despre mine că aş fi îngrozitor de inteligent, însă, cu siguranţă, sunt un norocos.
O vreme n-am dus-o pe roze, ba chiar aş putea zice că mi-a mers rău de tot. Cumva, printr-o întâmplare asupra căreia nu vreau să insist, fiindcă nu e tocmai o amintire plăcută pentru mine, am cunoscut-o pe Dactilografă şi m-am mutat la ea. (Mi-e teamă că „mutat” nu e cuvântul potrivit! Când te muţi, ai cel puţin o valiză. O veioză. Un ghiveci cu o floare.)
Dactilografele sunt nişte persoane lipsite de imaginaţie, dar foarte docile. A mea e excepţia care confirmă regula.
Mă străduiesc să văd, însă, partea bună a lucrurilor: nu-mi cere chirie şi mi-a promis că n-o să mă evacueze niciodată.
Nono 