Citiţi cartea asta!

Fraţi de cruce
Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te  înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.

Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.

Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.

Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!

Mergem la teatru?

Deseară, la opt jumate, o să mă aşez cu Asta Dacti pe canapea şi-o să ne uităm la teatru tv.
O să fie ca în vremurile bune, zice Dacti.
Care vremuri bune?
Când aveam nouă ani şi ascultam teatru radiofonic împreună cu bunicul meu, îmi explică Dacti.
Sunt uluit! A avut Dacti vreodată nouă ani?!
Oricum, abia aştept să-l cunosc pe bunicul lui Dacti!