Despre teii noştri

De câteva zile, se întâmplă un fenomen ciudat: ninge galben.
Nu când plouă! Când plouă, se opreşte.
E ceva legat de teii ăştia, ai noştri. Când zic „ai noştri”,  încalc puţin legea, fac un abuz, fiindcă nu sunt doar ai mei şi-ai lui Dacti, sunt ai întregii asociaţii de locatari din condominiu.
Sunt ca automatul de lumină al scării pentru care plătim toţi, în mod egal, indiferent dacă unii se fâţâie pe palier de o mie de ori pe zi şi alţii n-au mai ieşit din casă de cinci ani.

Cu teii e puţin diferit. Noaptea, când întregul bloc doarme cu ferestrele deschise, parfumul lor intră în toate apartamentele, ca un curent electric blajin şi continuu, în mod egal.
Dar pentru ei nu plătim.
Nici nu ştiu dacă asta e o nedreptate sau o favoare.

Ziua cea mai lungă. Explicaţii.

Ieri seară ne-am culcat pe la patru dimineaţa, când era doar trei.
Dacti avea planuri mari pentru ziua cea mai lungă. Indiferent cât de târziu am fi adormit şi cât de târziu ne-am fi trezit, tot era cu o oră mai puţin decât ne-am fi aşteptat noi. Timp berechet!
Din nefericire, Dacti a călcat strâmb. Nu, nu în sensul în care folosesc oamenii expresia asta, ci în sensul bun, propriu, pe care-l folosesc urşii în conversaţiile lor. Adică a călcat strâmb. Cu un picior. Cam în două ceasuri, piciorul ei, de la gleznă în jos, a început să semene cu o labă de urs.
Deşi mi-a părut rău, fiindcă era clar că o doare şi s-au dus pe copcă planurile noastre pentru cea mai lungă zi, totuşi, pe ascuns, m-am şi bucurat niţel. Că, cel puţin trecător sau reversibil cum se zice în termeni medicali, modificarea asta ne apropia mai mult. Eu am patru labe moi, Dacti are, şi ea, una.
Ne-am petrecut noaptea cu un ochi  în televizor, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de pe vremea lui Asta şi cu celălalt pe glezna lui Dacti, care lucea frumos, ca un măr ionatan,  de la unsoarea antiinflamatorie şi de la edem. (Încă un cuvânt frumos care te duce cu gândul la Rai. Trebuie să mi-l notez.) Dacti a vorbit cu prietena ei, Doctoriţa, şi aşa îi zicea gâlmei: edem. Probabil că Doctoriţa nu ştie ce e aia gâlmă. Când vorbeşti cu doctorii, am observat, trebuie să te cobori la nivelul lor, nu zici: „mă mănâncă peste tot”, zici: „am prurit generalizat”, nu zici: „îmi dă nişte cuţite aici, în dreapta burţii”, zici: „am o durere colicativă sub diafragm”… şi tot aşa.

Am urmărit împreună un film poliţist franţuzesc cu Depardieu, din care eu n-am înţeles mare lucru, fiindcă m-am uitat când la gâlmă, când la Dacti care – pe cuvântul meu! –  cel puţin cât a durat filmul, până a plecat Depardieu de lângă maşina în flăcări, semăna cu Asta şi mă tulbura teribil.
Apoi ne-am culcat.
Şi ne-am trezit la opt, care era şapte. La zece era nouă. Şi tot aşa…

Dacti a irosit ziua bucurându-se că mai are o groază de timp, dar eu am stat la geam şi m-am uitat la teii noştri din faţa blocului care păreau extrem de indiferenţi la lungirea zilei.