Conversaţia

…Vasăzică, iată ce-a urmat după „CINEE?”:

– Care Tom? Cruise?… A, iertaţi-mă!…  Nu, adică da, îmi place…  Poate fiindcă  e mai scund… Nu vă enervaţi, n-am spus că e actorul meu preferat, doar că e mai scund… Nu, vă jur! N-am vorbit niciodată cu el la telefon. Azi ar fi fost prima oară, dacă m-ar fi sunat, dar uite că… Ba nu, mă bucur, e o mare onoare!…  Ce film cu dumneavoastră mi-a plăcut cel mai mult?  Nu ştiu. Mă puneţi la grea încercare… Da, e adevărat că am petrecut o lungă perioadă din viaţă uitându-mă la filmele care se dau la televizor. Să mă gândesc… Ăla în care eraţi Înger?…  Nuuu?!  Auăleu! Ăla era cu Cage, da… Nu, nu-mi place mai mult! Nu ţipaţi, că vă închid telefonul!… Să ne calmăm puţin. Să revenim la motivul pentru care m-aţi sunat… Păi, de unde să vi-l dau eu pe Wilson înapoi? Wilson a rămas acolo, pe malul râului, cu  Colonelul Întâmplare…  Nu ştiu, credeţi-mă, n-aş şti să mă întorc acolo… Nu e vorba de bani!!!… Da, era sănătos. Ultima oară când l-am văzut eu, arăta exact ca în film… Bineînţeles că era acelaşi Wilson, n-aveam cum să mă înşel!… Ei, nu mă luaţi pe mine cu ameninţări, că n-am nicio vină! Dumneavoastră l-aţi pierdut primul! La drept vorbind, în cartea mea eu sunt cel care mă pierd, nu Wilson… Bine, da, da… Vă înţeleg tulburarea… Şi mie mi-e dor de o mulţime de prieteni, de-aia am scris o carte despre ei… Domnule Hanks?… Vă rog eu, nu plângeţi!… Uite că încep şi eu să dau apă la şoareci… Ei, aş! N-avem şoareci! E o expresie, aşa, pentru când plângi ca prostu’…

 

Asta a fost tot. După „ca prostu’ ” , Dactilografa, care părea că doarme dusă,  mi-a luat telefonul din braţe, a apăsat butonaşul roşu,  apoi l-a vârât sub pernă şi mi-a zis:

– Încetează să faci pe clovnul ! Ţi-am spus că deja mă simt mai bine!

Publicitate

Valiza cu frunze

Ieri, mi s-a îmbolnăvit Dactilografa. Buun… Adică nu e nimic bun în asta, dar aşa vine vorba.Că să-i dau termometrul. Unde e?  Zice că nu ştie. Mă uit peste tot, până unde ajung eu. Chiar şi în lădiţa cu scule am cotrobăit, fără mari speranţe, dar dacă tot era pe jos, sub calorifer, de ce să nu-mi încerc norocul? Fireşte că nu l-am găsit.

Spre seară epuizasem cam toate variantele, cu excepţia unei valize cu frunze în care ţinem tot felul de obiecte de rară folosinţă: pensule, creioane, rigle, şmirghel, ceasuri stricate, lipici, nasturi, pietricele, scoici, nişte rămurele de  lichen uscat şi tuburi de tempera. Logic, acolo ar fi trebuit să-l caut de prima dată. La noi, toate lucrurile stau pe categorii. De la tempera la temperatură nu-i decât un pas…

– Uite-l! – strig eu din toate puterile şi dau fuga să i-l duc.

– Prea târziu! zice ea, cu ochii închişi.

– Vai de mine, doar n-ai de gând să mori tocmai acum, când l-am găsit.

– Nu, dar nu mai am febră, îmi explică ea. Pune-l bine şi lasă-mă să dorm!

Când să execut ordinul, sună telefonul.

– Răspunde tu, că n-am chef de vorbit cu nimeni, mormăie, întorcându-se pe partea cealaltă.

Apăs butonaşul verde şi zic:

– Alo! Aloo!… Nu, nu e ea. Sunt eu, Nono… CINEEE?!

Fraţilor, nu vă puteţi imagina nici într-o mie de ani cu cine am vorbit eu aseară la telefon…