Toamnă cu dat bir cu fugiţii

E, aşa se întâmplă întotdeauna când laşi pe careva de încredere să-ţi ţină locul…
Prostia mea! Că nu trebuia să mă-ncred în meteorologi. Cum n-ar trebui să ne-ncredem în seismologi, geologi, futurologi şi alţi virusologi de serviciu. Toţi mint. Toţi ăştia cu logi în coadă mint. De ce? Numai ei ştiu! De fapt, cred că e singurul adevăr pe care-l deţin şi se agaţă cu dinţii de el: ăsta, că trebuie să mintă. Ca să nu zică nu ştiu sau habar n-am. Genul de răspuns care i-ar scoate din categoria „-logilor” şi i-ar azvârli cu brutalitate în tagma „oamenilor simpli”. Adică ăia care spun nu ştiu şi n-am idee şi habar n-am, de zeci de ori pe zi, fără să-şi facă probleme că vor fi luaţi de proşti.

Da’ nu asta era ideea. Ideea era că am rugat-o pe Dacti să se ocupe de blog, pentru că fuseseră trei nopţi consecutive cu temperaturi sub zece grade  şi am crezut că pot intra legal în C.O., care la noi se cheamă de hibernare şi ea a zis: „Da, fireşte, vezi-ţi de treabă, visează, distrează-te, relaxează-te, dormi!”…  şi n-a făcut nimic altceva decât să-şi vadă de treburile ei şi să-i ameninţe pe ăia din comitetul de bloc că, dacă nu dau drumul robinetului de căldură măcar noaptea, văd ei pe dracu’!

Şi-acum e plăcut, sunt doojdoo de grade în casă, şi m-am înviorat, am scos nasul pe fereastră – şaişpe grade cu plus, şi trebuie să mă întorc la blogul meu.
L-am deschis, am rupt pânzele pe care le ţesuseră păianjenii cât s-a ocupat ea în locul meu şi, la bloguri pe care le urmăresc, am găsit o poză minunată cu o frunză ruginie.
Stăpâna blogului nu scrisese nimic. Lăsase doar frunza aia să vorbească de la sine, adică băi, e bine, e frumos, e toamnă-n cartier, nu ştiu când vine marele cutremur, dar mă mulţumesc să vă las o frunză-n geam, ne citim mâine-poimâine, dac-o fi ceva de zis.

E o frunză atât de frumoasă, că nici soarele  n-a avut curaj să se bage prea mult în seamă cu ea – în definitiv ar fi putut s-o orbească, să-i ia culorile, să spele cu ele pe jos, dar a lăsat-o în pace. O frunză, acolo, ca în fiecare toamnă, ca în fiecare an, indiferent ce mint seismologii, geologii, futurologii… „Uite o frunză ca lumea. Ia s-o las, să-şi vadă de treabă!” Aşa cred c-a zi soarele  şi şi-a văzut şi el de treaba lui.

Publicitate

Cheleşte copaci, pune murături…

Dacti, când nu stă cu ochii în monitor, stă cu ei în cerul tavanului. Nu ştiu dacă vede lustra afumată, care ar trebui ştearsă până de Crăciun.

Eu, cu excepţia faptului că nu-mi pot descărca pozele în calculator, sunt fericit. Mă uit la televizor când mi-l  lasă deschis şi aflu că o mulţime de câini ai străzii vor fi înregimentaţi în două adăposturi, spre fericirea oamenilor care nu reuşesc să convieţuiască în mod prietenos cu ei.  Câinii, odată adăpostiţi, vor fi cu mult mai puţin fericţi. Un căţel hrănit cu Pedigree de la vreo fundaţie, care locuieşte  într-un metru cub de plasă de sârmă, e cu mult mai nefericit decât un căţel care flămânzeşte de patru zile şi se mulţumeşte cu scurte dialoguri în staţia de autobuz: „Ce faci, căţel?” – „Bine. Tu?” – „Uite mă duc la birou, fapt pentru care te invidiez.” – „Atunci ne vedem deseară, pe partea ailaltă.” – „Unde?” – „Unde cobori tu, când vii de la birou. Dacă îţi rămân două  îmbucături din hamburger…”  – „Da, da, fireşte! Ţi le aduc!”

În rest, tot ce se întâmplă e la îndemâna toamnei care cheleşte copaci, pune murături…

Ziua cea mai lungă. Explicaţii.

Ieri seară ne-am culcat pe la patru dimineaţa, când era doar trei.
Dacti avea planuri mari pentru ziua cea mai lungă. Indiferent cât de târziu am fi adormit şi cât de târziu ne-am fi trezit, tot era cu o oră mai puţin decât ne-am fi aşteptat noi. Timp berechet!
Din nefericire, Dacti a călcat strâmb. Nu, nu în sensul în care folosesc oamenii expresia asta, ci în sensul bun, propriu, pe care-l folosesc urşii în conversaţiile lor. Adică a călcat strâmb. Cu un picior. Cam în două ceasuri, piciorul ei, de la gleznă în jos, a început să semene cu o labă de urs.
Deşi mi-a părut rău, fiindcă era clar că o doare şi s-au dus pe copcă planurile noastre pentru cea mai lungă zi, totuşi, pe ascuns, m-am şi bucurat niţel. Că, cel puţin trecător sau reversibil cum se zice în termeni medicali, modificarea asta ne apropia mai mult. Eu am patru labe moi, Dacti are, şi ea, una.
Ne-am petrecut noaptea cu un ochi  în televizor, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de pe vremea lui Asta şi cu celălalt pe glezna lui Dacti, care lucea frumos, ca un măr ionatan,  de la unsoarea antiinflamatorie şi de la edem. (Încă un cuvânt frumos care te duce cu gândul la Rai. Trebuie să mi-l notez.) Dacti a vorbit cu prietena ei, Doctoriţa, şi aşa îi zicea gâlmei: edem. Probabil că Doctoriţa nu ştie ce e aia gâlmă. Când vorbeşti cu doctorii, am observat, trebuie să te cobori la nivelul lor, nu zici: „mă mănâncă peste tot”, zici: „am prurit generalizat”, nu zici: „îmi dă nişte cuţite aici, în dreapta burţii”, zici: „am o durere colicativă sub diafragm”… şi tot aşa.

Am urmărit împreună un film poliţist franţuzesc cu Depardieu, din care eu n-am înţeles mare lucru, fiindcă m-am uitat când la gâlmă, când la Dacti care – pe cuvântul meu! –  cel puţin cât a durat filmul, până a plecat Depardieu de lângă maşina în flăcări, semăna cu Asta şi mă tulbura teribil.
Apoi ne-am culcat.
Şi ne-am trezit la opt, care era şapte. La zece era nouă. Şi tot aşa…

Dacti a irosit ziua bucurându-se că mai are o groază de timp, dar eu am stat la geam şi m-am uitat la teii noştri din faţa blocului care păreau extrem de indiferenţi la lungirea zilei.