Urs, punct.

– Vorbeşti în dodii, Dacti!  Păi, eu, dacă aş locui singur – prin absurd, crezi că mi-aş pune pe uşă o plăcuţă cu patru litere, NONO, şi-atât?
De dincolo se aude doar ” hîş-hîş, hîş-hîş”… Dacti nu răspunde. Ca de obicei! Acum are o scuză: spală aragazul. Asta se întâmplă numai când amărâtul de el începe să semene cu un dalmaţian sau cu un costum de camuflaj.

Nu mai insist. O las să-şi trateze nevroza până la capăt. Uneori cred că abia aşteaptă să dea cafeaua în foc, să aibă motiv să nu-mi vorbească.
O iau pe ocolite:
– Dacti, ce e aia „cină romantică”?Râde şi-mi răspunde la prima întrebare, cu o alta, fireşte:
– Şi ce ţi-ai scrie înainte de NONO?
Urs. Punct. Totuşi: ce e aia cină romantică?
Dacti vine lângă mine, ştergându-se pe mâini. O, da! A spălat aragazul. Ăsta trebuie să rămână evenimentul zilei, să-mi intre-n cap, să nu uit vreodată…
– Cină romantică e un eufemism.

Vedeţi? De-aia convieţuiesc eu mai bine cu Dacti decât cu Asta. Fiindcă Dacti, cel puţin, răspunde la întrebări. Avem dialog. Ne lămurim. Şi tot de-aia, chiar dacă vreodată o să-mi permit măcar o garsonieră în oraş, singur, n-o să scriu niciodată pe uşă Urs. NONO. Că nu e o calitate, e un defect.

 

 

Lumea văzută de la 40 de centimetri

NONO

Lumea văzută de la 40 de centimetri. Duioasa poveste a ursulețului Nono

Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă – jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat

Pentru continuarea articolului cititi aici:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/lumea-vazuta-de-la-40-de-centimetri-duioasa-poveste-a-ursule-ului-nono-632572.html