Prima pagină

Prima pagină din primul biblioraft conţine un fel de interviu chestionar, adresat mie. Cică:

1. Cu ce credeţi că se ocupă această firmă?

2. Evidenţiaţi problemele ei majore.

3. Nu încercaţi să decontaţi bonuri de benzină, fiindcă v-am pus la dispoziţie maşină cu şofer. La cum arătaţi, era absolut obligatoriu.

Am răspuns:

1. Cu nimic, după câte văd.

2. Unica problemă majoră, faptul că nu aveaţi Director, pare acum rezolvată. Să vedem pe parcurs.

3. La cum arăt, era suficient să-mi puneţi la dispoziţie un rucsac, o poşetă încăpătoare sau o pungă de plastic ecologic de la megaimage.

Acum aştept rezultatul.

Azi doar mă odihnesc şi citesc ce-a scris „concurenţa”

Image

Dactilografa mea a uitat cartea asta pe un scaun şi s-a dus să răspundă la telefon. Am răsfoit-o şi eu niţel, să văd ce-i place ei. Când am înţeles cu cine vorbeşte, m-am apucat s-o citesc temeinic, fiindcă e timp berechet şi cartea n-are decât 114 pagini.

O, ce carte frumoasă! Spuneţi-mi, ce cadou să-i fac Doctoriţei, care sunase ea, deci pe noi nu ne costă nimic, că m-a lăsat s-o citesc în tihnă?

Prietena mea, Dactilografa

N-am susţinut niciodată despre mine că aş fi îngrozitor de  inteligent, însă, cu siguranţă, sunt un norocos.

O vreme n-am dus-o pe roze, ba chiar aş putea zice că mi-a mers rău de tot.  Cumva, printr-o întâmplare asupra căreia nu vreau să insist, fiindcă nu e tocmai o amintire plăcută pentru mine, am cunoscut-o pe Dactilografă şi m-am mutat la ea. (Mi-e teamă că „mutat” nu e cuvântul potrivit! Când te muţi, ai cel puţin o valiză. O veioză. Un ghiveci cu o floare.)

Dactilografele sunt nişte persoane lipsite de imaginaţie, dar foarte docile. A mea e excepţia care confirmă regula.

Mă străduiesc  să văd, însă, partea bună a lucrurilor: nu-mi cere chirie şi mi-a promis că n-o să mă evacueze niciodată.