De ce am fost aşa tăcut

NONO citind

Pentru că am dat în darul cititului. N-am ras chiar toată grămada de cărţi pe care o vedeţi în jurul meu. Ăsta e doar marketing. Observaţi că toate volumele publicate de editura „mea” sunt cu cotoarele la vedere, în vreme ce altele, publicate în alte edituri, sunt ascunse. Da, mi se pare firesc să fac reclamă editurii cu care am colaborat.

Acum citesc un thriller. Nu e de la ei. Pe copertă zice aşa: „Masculin, sexy, plin de acţiune…”  Mă furnica în tălpi de nerăbdare şi m-am apucat de el, încă de miercuri.

E vorba despre patru femei extraordinar de frumoase. Nu, nu extraordinar, ci incredibil. Absolut extraordinar şi incredibil de frumoase. Trei sunt moarte deja, una e vie. Via e şerif şi anchetează cazul. Cazurile, adică. Cea vie nu lucrează singură. Îi cade pe cap un tip absolut periculos, care e maior sub acoperire în poliţia militară. Acoperirea lui ţine cinci minute. Fiindcă amândoi au fost înainte de povestea asta puşcaşi marini şi cu puşcaşii marini nu te joci. Cel puţin aşa am înţeles eu din filme. Am ajuns acolo unde apare o a cincea femeie frumoasă, doar  sergent, care intră în scenă puţin, cât să subtilizeze dosarul cu pozele celor trei victime şi să i le arate maiorului, fiindcă asta, şerifa, nu voia să i le arate. Poate de geloasă, nu ştiu. Şi acum mă aflu acolo unde el dă un cap în figură unor neispăviţi care îl supăraseră.

Faza e tare de tot! Primul tip care îşi ia capul în gură, zbang! – se prăbuşeşte secerat, fiindcă a fost luat prin surprindere. Credea c-o să încaseze un pumn, ceva. Al doilea, tot la fel, trăgea nădejde că, dacă tot îşi aşteaptă rândul la altoit, măcar în el o să se dea cu pumnul. Aş!  Maiorul repetă figura  şi cade şi  celălalt grămadă, la doi metri de primul… Vă daţi sama?

Încerc să-mi schimb viaţa

Toată săptămâna am umblat ca un nebun, pe net,  să-mi găsesc ceva de lucru. Dactilografa a început să se uite la mine pe desupra ochelarilor. Semn rău! –  mi-am zis. Sau, mai degrabă mi-am prezis, fiindcă duminică seara, imediat după evenimentul în care m-am implicat, ştiţi bine, trup şi suflet, m-a întrebat:

– Ce faci?

Nu făceam nimic. Aşa că i-am răspuns:

– Nimic.

Marţi m-a prins citind. Eram la finalul cărţii şi tocmai silabiseam cuvântul cu nume de vulcan – EYJAFJALLAJŐKULL, când m-a întrebat iar:

– Ce faci?

– Citesc, i-am zis, fiindcă citeam.

A făcut “hm!” şi dusă a fost.

Am rămas ca prostul, să analizez “hm!”-ul ei.  La prima vedere, părea un reproş. Dar putea, tot atât de bine, să fie un “hm!” de surpriză. Plăcută. Adică citesc, nu stau degeaba. Deci e de bine. Numai că n-a zâmbit câtuşi de puţin. Era un “hm!” acru?  Adică citesc, mă relaxez, când toată lumea munceşte?! Cititul, scrisul, cântatul, pictatul şi gânditul sunt activităţi discutabile. Pe muchie de cuţit. Nu sunt munci. Munca e ceva care te disperă. E când abia aştepţi să scapi. Mie îmi părea rău că se termină cartea. Prin urmare, nu munceam, mă distram.

În fine! Ce s-o mai dau la-ntors? Am priceput mesajul: până acum câteva zile i-am fost folositor. Acum sunt balast.

De-aia am căutat un job, cu insistenţă. Şi l-am găsit.

Un post modest. De Director.