Ce-mi place mie, la Vocea României…

Că e a doua săptămână de când mă uit la ea. Că, coincidenţă cu uitatul meu, 3 din 5 încercători au voce. Că 1 din 4 ştie ce cântă. Adică a dat măcar pe gugăl, la traducere şi,  când tre’ să se înfigă în refren cu un „ai laviu verimaci, tacimi, taci”, e conştient că nu tre’ să bage cartuş pe ţeava gâtului şi să se burzuluiască spre cele patru spătare ale juriului ca să le convingă a se întoarce, că nu cântă „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”…
Îmi mai place jocul celor patru juraţi. Firesc. Repetitiv, dar firesc. De parcă ei chiar s-ar detesta pe bune şi pe gratis, iar nu pentru distrarea telespectatorului şi pentru bani.
Nu-mi place că, atunci când se-ntoarce şi Moga, un tip cam ciudat şi zgârcit cu întoarcerile, concurentul stă să se gândească şi, ce-i mai rău pentru el, alege un alt jurat să-i fie mentor.Păi, unde s-a mai pomenit ca un maestro să vrea neapărat să facă dintr-un învăţăcel de-al său  rivalul lui?
Regula ar fi –  alege-l p-ăla care  nu cântă, ci doar scrie cântece!  Şi are casă de producţie şi papion ecosez la cămaşă cu elefănţei albaştri.

Şi, ca să termin în ton optimist, îmi place, nu-mi place – îmi place de Dacti. Că se uită şi ea. Şi se bucură,  prosteşte, de câte ori unul nu cântă fals. Dacti e foarte permisivă cu muzica. Eu sunt foarte selectiv.
O să vă povestesc altădată…

Publicitate

Fiindcă vorbeam de voci…

Dacti a venit acasă acum zece minute. Acum opt minute a pornit calculatorul. Acum şapte minute  a dat clic pe melodia asta. Între timp şi-a aruncat pantofii, a deschis ferestrele, şi-a luat halatul de baie, a înghesuit câte ceva în frigider, a dus gunoiul, a…
Înregistrarea curge în buclă pentru a treia oară şi acum stăm amândoi cu ochii holbaţi în ecran şi ne bucurăm de vocea unei fetiţe de paisprezece ani, de la şcoala de muzică Dinu Lipatti, care ştie ce-i ăla reggae, fiindcă ştie ce e ăla ritm, care se mişcă puţin, cu economie, findcă se concentrează asupra frazării, asupra emisiei, e o fetiţă care studiază muzica, nu cochetează cu ea, face pian principal şi percuţie secundar, e o fetiţă cu muzica la ea, o fetiţă care nu se joacă de-a vedeta, e o fetiţă care, azi dimineaţă, nici n-a îndrăznit să le spună celor de la Radio Zu că nu o descoperiseră ei, ci ăia de la Radio 21.

Le-a cântat live, a capella, partea vocală din „Memories”, înainte de ora de matematică, le-a cântat-o lejer, la telefon, sperând că totuşi o să sune bine, în ciuda faptului că telefonul nu e tocmai cea mai fidelă cale de redare audio.

Dacti mă mângâie pe cocoaşă:
– Ce zici?
– E marfă, zic, deşi ştiu că e mult mai mult. E lungul drum al învăţăturii muzicale versus sughiţul spectaculos al unui căpşunar care imită  „O sole mio”, ca un papagal vorbitoro-cântător.

Voci

Dacti a lipsit două  zile de-acasă. A scos totul din priză şi a mângâiat de vreo două sute de ori fierul de călcat, care se afla mai departe de priză ca „Fram, ursul polar” de „Numele trandafirului”. Fierul de călcat n-are cum să se vâre singur în priză, dar Dacti negociază cu el orice plecare de-acasă, de parcă ar fi un fel de Preşedinte de Ţară. În subsidiar, negociază cu Aragazul. Un împuţit cu patru ochi.
În fine! Astea sunt dactilocismele lui Dacti, care e compulsiv-obsesivă.
Eu m-am aflat departe de orice sursă de incendiu, pe timpul absenţei ei, liber, cu televizorul.
Şi am descoprit diferenţa dintre o voce dotată şi o voce îndopată.

Fireşte, e o simplă părere de urs.