Turnir

Când şi când, uneori, destul de frecvent dar nu cât m-ar unge pe mine la suflet, Diacritica şi Naşu se iau la poceală. În cazul lor, termenul potrivit e turnir. Turnirul – m-am uitat în DEX, să nu greşesc – e atunci când poceala are loc între nişte mascaţi în armuri, călări, cu arma din dotare, lancea, în faţa unui public nobil şi numeros. În situaţia de faţă, nobleţea s-ar traduce prin cunoaşterea limbii române, suficient cât să savurezi căderea unuia sau a altuia din şa. La modul nemernic şi freudian vorbind, spectacolul merită banii când se răstoarnă Diacritica, fiindcă e purtătoare de fustă şi, o cădere, în vreo poziţie neaşteptată, ar justifica întotdeauna preţul biletului, atât pentru cavalerii spectatori care ar zâmbi într-un anume fel, cât şi pentru domniţele spectatoare, care ar sta cu ochişorii larg deschişi, ca pe butelie, asupra zâmbetului destins-amuzat al domnilor, pândind virajul vinovat înspre rânjet neplatonic.

Ideea e că, cel puţin aşa mi s-a părut mie, Naşu face nişte precizări cu privire la traduceri nefericite, în opinia lui, fără să-şi înceapă demonstraţia în stil epistolar cu „Auzi, Diacritico?”, doar că Diacritica e geană pe tot ce mişcă în materie de traducere şi, chiar dacă Naşu îşi deschidea un blog special, sub acoperire, intitulat „retardatu’ de la Hamangia”, Doamna Diacritică tot îl ginea şi-l trosnea de nu se vedea, pentru că ea, coniţa Diacritică, nu ţine morţiş să apere onoarea cuvântului neaoş ori tradus, ci vrea să-i ardă câte-un cot în diafragmă Nănaşului, când ăsta e pe expiraţie, să-l prindă la înghesuială, să-i dovedească – ce?- că nu ştie să piardă, măcar când vrea ea.

Acuma, io, care abia mă bâlbâi în limba omenească şi n-am pretenţia s-o fac pe arbitru’, chiar dacă, în mod păcătos şi nevorbitor de engleză, i-am mai zis câteodată lui Dacti: „realizezi cât eşti de confuză?” – fiindcă pentru mine, între a realiza şi a înţelege e o diferenţă ca între a digera varză călită şi a digera iaurt – , tot îndrăznesc să zic că Naşu avea dreptate, în chestiunea cu „epic”. Fin’că atunci când zicem „o nuntă de pomină”  ne ducem direct la emisiunea „Acces direct”, da’ când zicem „o aterizare de pomină” , clipim cu telecomanda pe National Geographicşi urmărim o chestie serioasă, o aterizare fabuloasă, care trebuia să aducă la sol numai cadavre, da’ i-a depus în stare de funcţionare aproape pe toţi Aşa că „de pomină” e peiorativ, cum sunt toate nunţile date la televizor, iar „fabulos”, de poveste” e elogiativ, cum sunt toate aterizările forţate care se termină cu bine.

Prin urmare, cred că Naşu are mari sorţi de izbândă, dar şi Diacritica e pe val, în felul ei, fiindcă ăştia doi îşi dau mereu coate. Se tachinează. Şi cine se tachinează…