Plâns, pe fugă

Voi știți că ieri am vrut să fug de-acasă?
Dar proasta asta, Dacti , nu mă lasă!
Nu c-ar avea vreo yală complicată
Pe care n-aș deschide-o niciodată,
Eu, bietul urs cu labe moi…

Dar dacă m-aș întoarce înapoi,
Așa, de-o plictiseală, de-o angoasă,
Și proasta nu m-ar mai primi în casă?!

Să presupunem că mi-ar declara război,
De dincolo de ușa încuiată.
Am plânge fără zgomot amândoi,
Am plânge cât să umplem o găleată…
Dar singura găleată pe care o avem
E aia de gunoi. Care-i pe partea ei.
Adjudecată.

De-aceea, recunosc, mă tem
Să fug de-acasă înc-odată.

 

Praf

Poate vă-ntrebați ce mai fac.
Nimic!
Mă prăfuiesc.
A nu se confunda cu sunt praf de oboseală.
Fiindcă nu sunt obosit, sunt doar uimit. De cum merg treburile pe lumea asta.
Merg prost.

Nu știu dacă ăsta e un poem. Ar putea fi, dacă mai lucram nițel la text, dacă mai vâram o metaforă șocantă printre rânduri, dacă-mi lăsam dreptul la speranță neprihănit.
Ei, abia ăsta ar putea fi un început de poem: dreptul la speranță, neprihănit. Sau nepricăjit. Dracu’ să-l ia de titlu de poem!
Dacti n-a mai râs de pe vremea când au înflorit magnoliile.

Sau de la Crăciun?!

Anunțul

Dacti a primit pe mail, de la colegiul național al farmaciștilor, un manifest în care acest organism sublim – despre care nu poți zice că „lipsește cu desăvârșire” , fiindcă percepe taxe și cotizații mai ceva ca fiscul și ca partidele – își exprimă crunta dezaprobare față de campania de publicitate deșănțată pe care o fac lanțurile de farmacii.

Zice scrisoarea: „Colegiul Farmaciștilor din România este profund îngrijorat de amploarea pe care au luat-o în ultima vreme reclamele ascunse la medicamente, precum și publicitatea înșelătoare și comparativă făcută de unele farmacii.”

Mai jos: „ multe farmacii își fac reclamă cu conținut neadevărat, incorect și înșelător, făcându-se astfel vinovate de publicitate înselătoare și comparativă. Poziționarea unor farmacii ca fiind standarde sau etalon pentru celelalte(” o farmacie cum toate ar trebui să fie ”!) încalcă flagrant  legislația în vigoare.” 

Și: „reclamele prin care se promovează „reduceri substanțiale la medicamente” nu fac decât să încurajeze automedicația, cu risc maxim pentru sănătatea pacienților”.

Apoi muștruluiala continuă, din ce în ce mai încruntată. În final, cum ar fi de presupus, ar trebui să apară niscai măsuri luate de prea-cinstitul Colegiu. Ce să vezi? Toată acțiunea se termină cu o miorlăială firavă: „ Facem apel la toți farmaciștii cu drept de liberă practică din România, membri ai Colegiului Farmaciștilor din Romania, să nu încurajeze auto-medicația și să desfășoare un act farmaceutic conform regulilor profesionale și deontologice.” și cu o mare idioțenie, de-a dreptul ipocrită: ”În același timp, consiliem pacienții să nu se lase amăgiți de aceste reclame și îi încurajăm să se adreseze medicului pentru orice simptome care ar putea reprezenta un semnal privind alterarea  starii lor  de sănătate.”

Păi, până și eu, un urs, știu că textul ăsta a fost trimis numai farmaciștilor. Ce treabă are cu pacienții? Se referă, poate, la momentul în care farmaciștii sunt răciți, au o colică biliară, o migrenă, o entorsă și devin ei înșiși pacienți?

Rău a enervat-o pe Dacti „manifestul” cu pricina!
Bun. O să mă-ntrebați ce-mi pasă mie, că eu nu sunt farmacist, sunt urs, cartea mea s-a vândut binișor fără reclamă voalată, înșelătoare sau oricum ar fi putut să fie ea, fiindcă mie nu mi-a făcut nimeni reclamă.
Uite că-mi pasă! Că Dacti zicea că, dacă e timp frumos sâmbătă și duminică, mergem la munte. Și bestiile astea de la meteo, care par să fie mână-n mână cu colegiul farmaciștilor, zic că o să fie urât.

Ce-am mai făcut

Pe principiul „Ia, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult,” în ultima vreme n-am mai făcut altceva decât s-ascult pițigăielile unor păsări mici și nervoase, care se scoală cu noaptea în cap, dau cu acutele de azvârlita în geamurile noastre și țintesc atât de bine, încât ne sparg timpanele.
În rest, aștept să mi se facă baie. Dacti suflă fumul numai spre mine și cred că miros ca o pipă necurățată. Mașina noastră de spălat, intitulată „Proasta Familiei”, muncește din două în două zile, dar eu nu sunt pe lista de urgențe și nici măcar la murdari cronici. Sunt la „mai rezistă!”, împreună cu husa canapelei și cu aragazul, care trebuie spălat MANUAL. Aragazul, săracu’, n-are nicio pretenție. S-a înscris voluntar să iasă de pe lista celor care trebuie spălați, fiindcă n-a dat, încă, în foc, ibricul de cafea.  N-are harta Africii în jurul ochiului pe care se fierbe cafeaua, are doar așa, o erupție fină, ca un pojărel, de la sosul pentru macaroane.

Of! În uichend, Dacti s-a văzut, pentru prima și ultima dată, cu un amic din virtual, un scriitor, care s-a comportat mizerabil. Față de ea și față de toți comesenii. În urma întâlnirii, ăla a șters-o din FB, din blogroll, a șters-o pe ea și m/a șters și  pe mine.
Dacti nu l-a șters de nicăieri, din legăturile ei pe net, fiindcă și l-a șters din memorie. Din memoria ei, încărcată pe serverul de nădejde al sistemului ei nervos central, numit – popular – creer.

Prieteni, vă spun: o strângere de mână reală, cu tot ce implică ea, face cât zece mii de conversații pe net.

Așa că, prima înscrisă la baie generală, cu mult gel de duș și multă apă fierbinte, e Dacti. Pe urmă vin eu. Nu mă întrebați de unde știu, că știu. Aragazul n-are decât să-și facă iluzii deșarte. Ca toți tipii care ard gazul, are de așteptat.

M-a lăsat!

Să-mi văd filmul preferat, pentru a enşpea oară. Bine, n-a fost uşor s-o conving. I-am zis că tipu’ din rolul principal, Jason Statham, e niţel mai normal ca Vin Diesel. Adică:

le-ncasează grupa mare, are mereu mâinile ocupate, ca să-i omoare numai cu picioarele, face iureş printre ei fără armament în dotare şi îşi calculeză lecemeurile, cât să nu intre SMURD-ul american în şomaj, cu alte cuvinte, îi neutralizează, dar nu le ia zilele cu totul, îi lasă la dospit cinşpe minute, cât să se umfle iar muşchii pe ei şi, abia atunci, le aplică perversa de statele unite ale americii care, fireşte, nu se compară cu aia de Rahova, Sector 5.
Jason are stil!
Băi, una peste alta, Dacti m-a lăsat să revăd în linişte această imbecilitate de film! M-a lăsat să pricep cât e de sănătoasă reluarea. Nu că PROTEVEUL e pe ducă, nu! Duca postului e numai bună ca să înţelegi la ce sunt bune reluările.
Ca să descoperi cât erai de prost acum două luni.
Dacă generalizezi fenomenul, afli cât de prost eşti, în general.

Filme

Ciudată făptură, Dacti, asta!
N-am putut să văd decât o singură dată „Titanicul”, la televizor, fiindcă ei i se pare prost, lacrimogen, ridicol. Zice că, dacă o tai pe Celine Dion de pe coloana sonoră, nu obţii mare lucru – observi doar ceea ce îţi sărea, oricum, în ochi, că, pe un vas care se scufundă, toate becurile sunt aprinse. Practic, zice Dacti, filmul ăsta a fost făcut pentru Di Caprio şi pentru vreo firmă de generatoare electrice.

În schimb, ne uitarăm, vineri seară, pentru a mia oară, la Kate&Leopold , fiindcă e vorba despre un portal care-ţi permite să călătoreşti în timp, fiindcă Meg Rian e drăguţă şi Celin Dion e urâtă (?!), fiindcă e vorba, în principal, de publicitatea la margarină şi, în secundar, de o poveste de dragoste S.F., mai ceva ca Somewhere in Time, e vorba de cercul spaţio-temporal care defineşte Eternitatea.

Sper, din tot sufletul, să nu se difuzeze astă seară, pe orice canal , O piatră pe cer, după care încă nu s-a făcut film, fiindcă vreau să văd, în linişte, pentru doar  a zecea oară, The Transporter.
Cu împuşcături, fireşte!

 

p.s. Acest post nu e pamflet, nu e promo, e dorinţa mea de urs pe canapea.

Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Aşteptând-o pe Andreotti

Am învăţat câteva poezii pe care o să i le spun, la întâlnire.
Eminescu la aperitiv, fiindcă trebuie ascultat cu luare-aminte, pe stomacul  gol. Sper să nu ne dea roşii umplute cu brânză şi măsline cu sâmburi, fiindcă o fată care trebuie să scuipe sâmburii pe furculiţă şi să-i depoziteze undeva, cât mai discret, nu poate fi atentă la: „Atât de fragedă, te-asameni
    Cu floarea albă de cireş,
    şi ca un înger dintre oameni
    În calea vieţii mele ieşi” – şi ratez începutul.
La felul principal o să-i spun: „De-ai adormi iubito pe linia ferată
                                                 îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
                                                 din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
                                                 vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.”
Dinescu e genial în două domenii: haleala şi poezia.
…Iar, la desert, o să-i recit din Dacti, strofa mea preferată:

                                                   De dragul tău ar curge un fluviu spre izvoare
                                                   şi frunzele uscate s-ar ridica în ramuri.
                                                   De dragul tău, o noapte,  s-ar stinge Ursa Mare
                                                   şi cai sălbatici, liberi, s-ar bucura de hamuri.

Pe urmă, Andreotti o să ceară o cafea. Dacă n-o s-o ceară, o să-l rog eu pe chelner să-i aducă o ceşcuţă mică, mică, de porţelan aproape transparent, cu cafea fiartă încet, la nisip, să mai avem timp de vorbă. Cât o să-şi bea Andreotti cafeaua, eu o să-i spun, tot din Dacti: Îţi cad doar îngeri în cafea.
                 Zdreliţii lor genunchi de ceară
                 se-ndoaie-n mine, cât să doară
                 tăcerile de catifea.

Şi dacă ea va dori, la sfâşitul serii, să facem o plimbare pe DN1, până la Româneşti, atunci eu o să-i povestesc o întâmplare plăcută şi ciudată, pe care nu v-am spus-o niciodată, despre prietenul meu, câinele.

Noapte bună!

 

Azi e ziua lui Dacti?

Dacti, la mulţi ani!

Aş vrea să te rog, dacă Andreotti acceptă o întâlnire cu mine, în oraş, să mă duci cu maşina ta. Şi să ne faci poze.Şi să-mi plăteşti consumaţia. Andreotti va fi invitata mea. Şi să-mi speli fularul, înainte de întâlnire.