Staţia

Dacă dau io titlul ăsta, voi la ce vă gândiţi?  C-o fi vorba despre vreo staţie de autobuz, în care mi-am petrecut după amiaza aşteptând, fiindcă treisutedoişpe sau …treişpe, în fine, unul din astea două, circulă ca mesele, de trei ori pe zi, şi dacă ai scăpat prânzul de la unu jumate e posibil să prinzi cina de ora nouăşpe, dar nu mai târziu, că nu e sănătos să te culci cu burta plină. Şi cine ştie ce discuţie nostimă  s-o fi încins între două babe care aşteptau cel de-al treilea şi ultimul autobuz pe ziua respectivă, spre centru. Şi poate c-am tras cu urechea şi vreau să vă zic şi vouă ce discută în staţie două babe care au o biserică în construcţie exact în spatele lor, iar vizavi un  magazin alimentar şi, lipit de el, o farmacie.

Ei, nu! Nu e vorba despre vreo asemenea staţie, ci despre o cutiuţă neagră cu afişaj, de care atârnă un cablu inelat cu microfon la capăt şi cu buton pe care ţii apăsat cât vorbeşti, plus o antenă care se pune sus pe capotă şi e de vreo patru ori mai lungă decât antenuţa radio-ului din maşină, de-aia se şi unduieşte în timpul mersului, ca un fir de papură pe lac, în bătaia vântului.
Dai din buton la cutiuţă până scrie pe afişaj doojdoi, şi din momentul ăla eşti coleg cu toată lumea care stă în faţa volanului şi dă din picioare pe trei pedale, ca să-i meargă maşina. Fireşte, eşti coleg numai cu ăia care au cutiuţă şi antenă ca ale tale, ăăă… şi maşină, indiferent că e Logan, Merţan, Volvan, autocar, tir, camion sau gipan. Practic, dacă ai patru roţi (exclus căruţă!) şi staţie de-asta, eşti coleg cu tot ce se învârte pe şoselele patriei pe o rază de câteva zeci de kilometri.

Bun. Şi la ce foloseşte asta, să fii coleg cu toţi şoferii, buni sau răi? Uite că foloseşte! În afară că afli tot felul de lucruri mai deocheate, cum ar fi, de pildă, că la ieşirea din satul D…, pe dreapta, după benzinărie, cum intri în pădure, şi-ţi vine să zburzi cu o sută treizeci la oră, te aşteaptă un radar şi  că la kilometru’ X, dinspre Sebeş spre comuna … e filtru şi că pe drumul naţional nu ştiu care sunt lucrări şi băga-mi-aş, stau de juma de oră, colegu’, ia-o mai bine pe la….şi-ţi zice pe unde, mai e bună şmecheria asta la ceva: po’ să-ţi rogi un coleg de-ăsta care e  ultimul într-un şir de patru tiruri care se joacă de-a trenuleţul să te lase să-l depăşeşti. Şi uite cum faci. Apeşi pe butonaş şi zici:
– Colegu’ galaţi-zero-şase- be-re-be, sunt matizu din spatele tău. Mă vezi?Şi ăla poa’ să facă o glumă şi să zică:
– Stai, colegu’, să-mi pun ochelarii, că nu te zăresc neam!
Tu nu trebuie să te superi. Îl rogi ce-ai pe suflet:
– Lasă-mă şi pe mine, colegu’ să te depăşesc şi drum bun să ai şi Doamne-ajută!
Iar omu’ cu mastodontu’ nu numai că te lasă, şi dă semnal dreapta când e liber din faţă şi poţi s-o tuleşti, da’ mai şi răspunde, drăguţ:
– Hai, bagă-te, şi drum bun şi Doamne-ajută şi ţie!
Şi uite-aşa, din tir în tir, din camion în camion, nu te mai ţii coadă după colegii respectivi, îţi vezi de drum. Sigur că pot să-ţi audă urechile şi chestii de-a dreptul şocante, cum ar fi că în parcarea de după… şi auzi numele localităţii, să nu ne luăm după aparenţe, că blonda aia e un travestit.
Una peste alta, cu o staţie de-asta nu doar că economiseşti timp şi bani (că prost ai fi, să treci pe lângă poliţaii cu radar altfel decât cu viteza melcului, după ce ai fost avertizat de vreo şase colegi!), dar încropeşti o grămadă de prietenii pe termen scurt, de-alea adevărate, că prietenu’ la nevoie se cunoaşte şi descoperi că lumea nu e chiar aşa de rea cum pare câteodată. Şi la câte urări de drum bun şi Doamne-ajută primeşti, zău dacă nu tre’ să fii regele ghinionului, ca să păţeşti ceva nasol.

Am scris povestea asta nu ca pe o reclamă ascunsă, că noi nici n-avem staţie, am împrumutat-o, ci pentru colegu’ care s-a întors din concediu îmbătrânit de drumuri.