Poate vă-ntrebați ce mai fac.
Nimic!
Mă prăfuiesc.
A nu se confunda cu sunt praf de oboseală.
Fiindcă nu sunt obosit, sunt doar uimit. De cum merg treburile pe lumea asta.
Merg prost.
Nu știu dacă ăsta e un poem. Ar putea fi, dacă mai lucram nițel la text, dacă mai vâram o metaforă șocantă printre rânduri, dacă-mi lăsam dreptul la speranță neprihănit.
Ei, abia ăsta ar putea fi un început de poem: dreptul la speranță, neprihănit. Sau nepricăjit. Dracu’ să-l ia de titlu de poem!
Dacti n-a mai râs de pe vremea când au înflorit magnoliile.
Sau de la Crăciun?!
Nono 
Of, puiule, că-mi aduc iar aminte de epigrama lui Păstorel Teodoreanu: „În lumea asta prost făcută…”
Ce zici, ar mai îmbuna lucrurile cîte un huguleţ pentru tine şi Dacti…? 😉
În lumea asta prost făcută, din zegras, silicon sau gută, un prieten bun îți dă un ghiont, ca să pricepi cât ești de tont…
Asta era epigrama?
Nu chiar. Ori n-am priceput eu… 🙄
Ba cred că ai priceput foarte bine. Îți mulțumeam, voalat, că pui umărul la Dacti. S-o punem pe labele de dinapoi. Că eu, de unul singur, nu pot.
Hehe, io nu-s cu hei-rupu’… io vin cu un kil de cuie, îi pun cîte unu’ în fiecare mînă şi-o îndemn cu un zîmbet mieros să le bage-n priză deodată. 😆 Dacă nici aşa nu se trezeşte (dacă se mai trezeşte, that is 🙄 ), apoi nu’ş ce să mai zic. Ori
fuckfac. 😀Fac! Așa se scrie corect, pe românește, ce zici tu. FAC. De citit e la fel în ambele limbi.
Aşa, aşa… mă mai încurc uneori. Bătrîneţea, deh… 😛 🙂
Şi ia zi, ce face Dacti, şi-a făcut reparaţie capitală la puntea din spate ca s-o ţină la drum lung, sau încă negociază cu service-ul? 🙂 Ia fă-te rău şi agaţă-te de ea, trage-o de poale, de mînecă, de urechi chiar – dacă se încăpăţînează în lîncezeală. 😉
Dragoș, nu știu să mă fac rău. Știu să mă fac de folos. Îi aduc șervețele de nas, pentru muci și lacrimi. Un prost le-ar arunca direct la gunoi, dar eu le refolosesc, îi șterg tălpile papucilor la interior, fiindcă mereu sunt ude, după ce iese de sub duș. Și, uneori, când doarme adânc, îi curăț genele cu o foarte mică periuță de gene, fiindcă am citit undeva că nu e bine să adormi cu rimel pe gene.Îi cânt cântecele ei preferate, why worry, there should be laughter after pain, there should be sunshine after rain, these things have always been the same… Dar i le cânt încet, să n-o trezesc, să nu mă certe.
Of, chiar că eşti bun tu, NONO… Dar ce facem cu draga de Dacti, că dac-o lăsăm aşa o să-i umpli papucii cu apă de ochi şi clei de nas!? Nu-i bai, că nici eu nu stau bine cu sufletu’ din corazon, da’ cînd văd pe aproapele suferind parcă mai rău mi se rupe. Sufletu’ zic, să nu se înţeleagă altcumva.
Zâmbeşte, Nono! Întinde-ţi colţurile gurii, să sară praful şi să râdă Dacti! 🙂
(Că pe lumea asta tot prost au mers treburile mereu, într-un fel sau altul…)
VerOnica,
Dacti nu trăiește pe lumea asta. Ea trăiește pe lumea ei. O Atlantidă. Și eu nu știu să înot. Dacă nu iese singură la suprafață… 😦