Margo

Margo e mama lui Dacti. Pentru apropiaţi. Pentru restul, e o babă de optzeci de ani care-i face lui Dacti revista presei la schimbul de tură, adică pe la prânz. Că tocmai intră Dacti de serviciu sau tocmai pleacă, nu contează. Margo sună pe fix (mobilul o intimidează, încă), face sumarul zilei: genunchii (dureroşi), capul (limpede, dacă nu zice la meteo că scade presiunea atmosferică), în rest e bine, ea, personal. Numai că  lumea scârţâie.

Ce scârţâia azi, la amiază? Scârţâia treaba cu câinii. Pe lângă porunca „Să nu ucizi!”, Margo a citit şi o nuvelă de Lino Aldani, în care câinii analizează la oameni aşa cum oamenii analizează la termenul de garanţie înscris pe pliculeţul de salam vidat.
Ea are vreo cinci prieteni maidanezi, care-şi fac veacul la gardul cimitirului şi se mai întreţine cu ei, fără să le ducă de mâncare, că nu de asta duc ei lipsă.

Şi azi Margo zice:
–  Trebuie să-i mângâi pe şest şi să mă uit în altă parte când stau de vorbă cu ei, că mi-e ruşine, să nu vină careva să mă admonesteze!