Aşteptând-o pe Andreotti

Am învăţat câteva poezii pe care o să i le spun, la întâlnire.
Eminescu la aperitiv, fiindcă trebuie ascultat cu luare-aminte, pe stomacul  gol. Sper să nu ne dea roşii umplute cu brânză şi măsline cu sâmburi, fiindcă o fată care trebuie să scuipe sâmburii pe furculiţă şi să-i depoziteze undeva, cât mai discret, nu poate fi atentă la: „Atât de fragedă, te-asameni
    Cu floarea albă de cireş,
    şi ca un înger dintre oameni
    În calea vieţii mele ieşi” –
şi ratez începutul.
La felul principal o să-i spun: „De-ai adormi iubito pe linia ferată
                                                 îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
                                                 din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
                                                 vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.”
Dinescu e genial în două domenii: haleala şi poezia.
…Iar, la desert, o să-i recit din Dacti, strofa mea preferată:

                                                   De dragul tău ar curge un fluviu spre izvoare
                                                   şi frunzele uscate s-ar ridica în ramuri.
                                                   De dragul tău, o noapte,  s-ar stinge Ursa Mare
                                                   şi cai sălbatici, liberi, s-ar bucura de hamuri.

Pe urmă, Andreotti o să ceară o cafea. Dacă n-o s-o ceară, o să-l rog eu pe chelner să-i aducă o ceşcuţă mică, mică, de porţelan aproape transparent, cu cafea fiartă încet, la nisip, să mai avem timp de vorbă. Cât o să-şi bea Andreotti cafeaua, eu o să-i spun, tot din Dacti: Îţi cad doar îngeri în cafea.
                 Zdreliţii lor genunchi de ceară
                 se-ndoaie-n mine, cât să doară
                 tăcerile de catifea.

Şi dacă ea va dori, la sfâşitul serii, să facem o plimbare pe DN1, până la Româneşti, atunci eu o să-i povestesc o întâmplare plăcută şi ciudată, pe care nu v-am spus-o niciodată, despre prietenul meu, câinele.

Noapte bună!

 

Anunțuri

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Delict de logică

Dacă vrei să adopţi un câine la distanţă, adică să plăteşti, lunar, întreţinerea unui câine virtual, găzduit de un adăpost de câini – e dreptul tău. Poţi s-o faci începând de ieri.

Dar, dacă vrei să-l iei, fizic, acasă, adică să-l adopţi cu totul, fără să plăteşti în orb şi în van nişte bani către un cont bancar, deocamdată nu se poate.

Nu vi se pare că afacerea asta pute a găină opărită?

Margo

Margo e mama lui Dacti. Pentru apropiaţi. Pentru restul, e o babă de optzeci de ani care-i face lui Dacti revista presei la schimbul de tură, adică pe la prânz. Că tocmai intră Dacti de serviciu sau tocmai pleacă, nu contează. Margo sună pe fix (mobilul o intimidează, încă), face sumarul zilei: genunchii (dureroşi), capul (limpede, dacă nu zice la meteo că scade presiunea atmosferică), în rest e bine, ea, personal. Numai că  lumea scârţâie.

Ce scârţâia azi, la amiază? Scârţâia treaba cu câinii. Pe lângă porunca „Să nu ucizi!”, Margo a citit şi o nuvelă de Lino Aldani, în care câinii analizează la oameni aşa cum oamenii analizează la termenul de garanţie înscris pe pliculeţul de salam vidat.
Ea are vreo cinci prieteni maidanezi, care-şi fac veacul la gardul cimitirului şi se mai întreţine cu ei, fără să le ducă de mâncare, că nu de asta duc ei lipsă.

Şi azi Margo zice:
–  Trebuie să-i mângâi pe şest şi să mă uit în altă parte când stau de vorbă cu ei, că mi-e ruşine, să nu vină careva să mă admonesteze!

Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”trepte

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

DincoloPână la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Când dincolo devine aiciSingurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Ieri, era să…

Dar staţi să începem cu începutul…

Marţi dimineaţă Dacti a spălat broaştele, le-a pus în transportorul perforat, unul special conceput pentru fiinţe mici, le-a încărcat împreună cu  bazinul şi borcanul de mâncare într-o pungă de plastic şi le-a mutat la farmacie. A ales cea mai răcoroasă încăpere şi le-a organizat acolo viaţa, pentru încă cinci zile.
Marţi totul a mers strună. Au mâncat, au tulburat apa suficient cât să nu aibă nevoie de dulcolax şi şi-au petrecut ziua uitându-se în sus, la tavanul fals, plin de neoane aprinse.
Miercuri, adică ieri, ziua a început normal. Baie, primeneală, creveţi…  Mai târziu, o mână criminală a stins plafonierele. O mână econoamă, dar criminală.
Pe la ora 6 p.m., dumnealor abia dacă mai mişcau. Zadarnic le-a bătut Dacti cu unghia în geam, a făcut valuri false, le-a servit cina… Broaştele trăgeau să moară.
Toată noaptea s-a gândit cum o să-i spună ea stăpânei lor, Ana, care are doar şase ani, că au murit. S-o mintă, că au murit de dorul ei? Nu traumatizează copilul? Să cumpere altele şi să meargă pe burtă?  Cum să facă una ca asta?! Ana le iubeşte. Le iubeşte cu dragostea cu care ar fi iubit un căţeluş, numai că părinţii ei nu consideră normal să ţii un câine în casă. S-au uitat pe lista animalelor  de apartament, au debifat tot şi-au lăsat ţestoasele.
Ana le mângâie pe cap şi pe carapacea cât o frunză de plop, cum ar scărpina un căţel între urechi…
Să născocească o poveste de-aia frumoasă, cum au plecat ele în căutarea Oceanului, cum au ajuns deja foarte departe, cam pe la Feteşti, şi n-are rost să le mai întoarcă din drum, Marea e la doar la câţiva ani distanţă… Ana a terminat cu brio clasa ZERO, dar nu ştie că Oceanul e la ani-lumină în drumul lor.

Da’, până la urmă, de să moară? Ce nu le-a priit? De ce amândouă? O fi de la apă? Prin Centru’ Vechi umblă vorba că apa de la robinet e potabilă doar cu numele. Femeia de serviciu face cafeaua cu apă de-asta şi n-a murit nimeni. Încă. Să se fi nimerit vreun crevete otrăvit printre ăia comestibili? O fi valabil pentru creveţi ce e valabil pentru ciuperci? Au văzut-o pe Dacti în halat alb şi-or fi crezut că sunt la spital?

Joi, adică azi, Dacti s-a dus cu o oră mai devreme la farmacie. Cum poţi face rost de sicrie pentru broaşte? La asta s-a gândit tot drumul, ascultând un post de radio adecvat, Tragic FM sau cam aşa ceva, unde se cântă mereu „Hold me now” şi „Lady in Red”, nişte melodii vechi, de când era Dacti tânără şi i se părea că moartea e o figură de stil. Broaştele încă mişcau, dar aveau nevoie de lumânare. Dacti a început să plângă. A aprins lumina, să vadă dacă mai e ceva de făcut sau nu.
Brusc, s-au înviorat. Până le-a schimbat, au inspectat chiuveta de inox şi s-au răsfăţat sub şuvoiul de apă discutabilă din cartier. Pe urmă au crănţănit câte trei creveţi şi au început să pipăie cu labele lor mici şi verzi pereţii piscinei.
Dacti a răsuflat uşurată. Ieri au crezut că e noapte toată ziua şi au dormit.
Acum le strălucesc deasupra capului opt sori pătraţi de neon şi, dacă vor să aibă niţică umbră, n-au decât să se retragă sub palmierul de plastic, demontabil….