Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.
Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.
Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.
Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!
Nono 
cartea ca cartea da’ unde-i laicu de care ziceai mai devreme?
E mai complicat, domnule jeoshmo! Dacti mi-a şters postarea. Mi-a zis că, dacă nu sunt în stare să zic ce vreau să zic şi iese altceva, mai bine nu mai scriu pe blog.
Acum am pedeapsă doo… ore sau zile, nu mai ştiu ce mi-a zis.
Dar, că veni vorba de carte, citiţi-o şi-o să vă simţiţi mai tânăr, mai deştept, mai bun, mai frumos, mai bogat, mai fericit.