Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

AZI

Azi, în mintea mea de câlţi,

am vorbit numai cu tine

şi-am simţit că mă asculţi…

 

Sunt un urs de jucărie.

Ştiu că-s zeci de mii ca mine.

Urşi se fabrică-n prostie!

 

Nu-s capabil de-un discurs.

Sunt timid şi mi-e ruşine

să-ţi scriu – „te iubesc!”, ca urs.

 

Dar, în singurul jurnal

care mi s-a publicat

sunt eroul principal.

 

De-aia vreau să-mi spui deschis:

tot ce ni s-a întâmplat  

e aievea sau e vis?

 

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

Omului care nu a mai apucat să vadă zăpada

„E atât de linişte,/ Încât aud păsările zilei de ieri/ Lovind în ferestre cu sângele meu.// […] E o pace a nisipului şi a frigului,/ E o renunţare la orice însuşire.// Dacă închid ochii, aud cum nimeni/ Nu se gândeşte la mine.”

Ba da, se gândesc toţi. Şi dacă azi nu le auzi gândurile, e pentru că dincolo e dată muzica la maximum şi toţi îngerii te citesc, foşnind asurzitor paginile cărţilor tale. Şi se bucură, fir-ar să fie!…

Toamnă cu dat bir cu fugiţii

E, aşa se întâmplă întotdeauna când laşi pe careva de încredere să-ţi ţină locul…
Prostia mea! Că nu trebuia să mă-ncred în meteorologi. Cum n-ar trebui să ne-ncredem în seismologi, geologi, futurologi şi alţi virusologi de serviciu. Toţi mint. Toţi ăştia cu logi în coadă mint. De ce? Numai ei ştiu! De fapt, cred că e singurul adevăr pe care-l deţin şi se agaţă cu dinţii de el: ăsta, că trebuie să mintă. Ca să nu zică nu ştiu sau habar n-am. Genul de răspuns care i-ar scoate din categoria „-logilor” şi i-ar azvârli cu brutalitate în tagma „oamenilor simpli”. Adică ăia care spun nu ştiu şi n-am idee şi habar n-am, de zeci de ori pe zi, fără să-şi facă probleme că vor fi luaţi de proşti.

Da’ nu asta era ideea. Ideea era că am rugat-o pe Dacti să se ocupe de blog, pentru că fuseseră trei nopţi consecutive cu temperaturi sub zece grade  şi am crezut că pot intra legal în C.O., care la noi se cheamă de hibernare şi ea a zis: „Da, fireşte, vezi-ţi de treabă, visează, distrează-te, relaxează-te, dormi!”…  şi n-a făcut nimic altceva decât să-şi vadă de treburile ei şi să-i ameninţe pe ăia din comitetul de bloc că, dacă nu dau drumul robinetului de căldură măcar noaptea, văd ei pe dracu’!

Şi-acum e plăcut, sunt doojdoo de grade în casă, şi m-am înviorat, am scos nasul pe fereastră – şaişpe grade cu plus, şi trebuie să mă întorc la blogul meu.
L-am deschis, am rupt pânzele pe care le ţesuseră păianjenii cât s-a ocupat ea în locul meu şi, la bloguri pe care le urmăresc, am găsit o poză minunată cu o frunză ruginie.
Stăpâna blogului nu scrisese nimic. Lăsase doar frunza aia să vorbească de la sine, adică băi, e bine, e frumos, e toamnă-n cartier, nu ştiu când vine marele cutremur, dar mă mulţumesc să vă las o frunză-n geam, ne citim mâine-poimâine, dac-o fi ceva de zis.

E o frunză atât de frumoasă, că nici soarele  n-a avut curaj să se bage prea mult în seamă cu ea – în definitiv ar fi putut s-o orbească, să-i ia culorile, să spele cu ele pe jos, dar a lăsat-o în pace. O frunză, acolo, ca în fiecare toamnă, ca în fiecare an, indiferent ce mint seismologii, geologii, futurologii… „Uite o frunză ca lumea. Ia s-o las, să-şi vadă de treabă!” Aşa cred c-a zi soarele  şi şi-a văzut şi el de treaba lui.

Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

Până la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Singurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Uite de ce adezivii pentru construcţii au apărut ceva mai târziu…