Convorbire peste Ocean

E 17:30, ora ţării noastre. În ţara lui Marlowe e altă oră. Dar nici că-mi pasă. Probabil e dimineaţă. Indiferent cât e ceasul în ţara mea, în ţara  lui Marlowe e exact ora la care n-ar fi trebuit  să îl deranjez.
Îl sun, totuşi. Răspunde o voce zglobie de secretară:
– Mister Mannix office!
Fir-ar!… Am greşit numărul. Formez iar. Corect. Vocea secretarei pare ostenită. Întreb politicos:
– Biroul domnului Marlowe?
– Mda, zice vocea.
– Sunteţi secretara lui?
– Nu, zice vocea, dar sunt pe cale să devin.
– Pot vorbi cu domnul Marlowe?
– Stai să vedem!… Iubi, te caută un ciudat, o aud zicându-i lui Marlowe. Apoi repetă, în neştire, „iubi-iubiii-iuuu-biiii!” de mai multe ori.
În receptor se aude o tuse cumplită, ţăcănitul unei brichete şi, în sfârşit, vocea partenerului nostru:
– Zi, fiule!…
– Sunt eu, Nono, asociatul de la dumneavoastră şi fiii!
– Bănuiam! Care-i baiul?
Mă încordez tot:
– Phil, eşti cu Văduva în birou?
– În pat, ca să simplificăm lucrurile. Ce arde?
– Nu arde! Se dizolvă.
– Cine?
– Sarea. Sarea turnată în căptuşeală s-a dizolvat în apa din cadă… Ăla care se dusese la ocean era fra’su… Geamăn. Ştii cartea aia, a lui Japrisot – The Lady in the Car with the Glasses and a Gun?
Răspuns:
– NU!
– Deci, reiau eu, nu mortul nostru s-a scăldat în Ocean până s-a înecat, ci frati-su i-a ţinut locu’!
– Auzi?
– Da, şoptesc eu, cu inima cât un purice.
– Vrei să zici că pe femeiuşca asta perfectă a dus-o capul la aşa ceva?
-Da, zic, şi ar fi bine să sunaţi la nainuanuan, să vină cineva acreditat, să-i pună cătuşele.
Marlowe râde.
Îl aud cum râde amuzat. Apoi îl aud zicând:
– Păi, are cătuşe. Cu blăniţă roz.
Se aude un „ţac”. Un „clac”. Un ceva are mă îndreptăţeşte să cred că Marlowe a întrerupt convorbirea. Şi, simultan, câteva ah-uri şi oh-uri  care n-au niciun amestec în economia poveştii.

 

 

 

 

 

Duminică şi-atât

Toată dimineaţa am întrebat-o pe Dactilografă:

– Director nu, Clovn nu…  Atunci eu ce-am voie să mă fac?

De vreo patruzeci de ori am întrebat-o.  Până la urmă, a catadicsit să-mi răspundă:

– Deocamdată, fă-te că mă laşi în pace.  Vreau să termin şi eu cartea asta.

M-am întins pe burtă şi m-am târât cu dibăcie până sub copertă, să văd ce citeşte. Vax! O citea pe-aia pe care  o terminasem eu săptămâna trecută.

– Subţire! zic.

Se strâmbă la mine:

– Are 442 de pagini.

Ies de sub umbrela semicartonată şi lucioasă de culoarea noroiul uscat şi mă prefac indiferent. Nu-mi  reuşeşte perfect, fiindcă imediat mă întreabă:

– Ce-ai de cârcotit?

– Nimic.

Minţeam. Aveam  mai multe, dar le-am ţinut pentru mine:  că e o poveste prea subţire pentru  442 de pagini.  Că sângele coaguleză repejor  în afara corpului. Că nu-l poţi căra suficient de iute, cu găleata, la falsul loc al crimei. Şi nici nu-l poţi împrăştia pe jos exact aşa cum ar fi ţâşnit el din gâtul tăiat al bietei femei.  Că…

– În fine! a suspinat Dactilografa mea la jumătatea paginii 442, acolo unde se sfârşea romanul. Poate că ai dreptate:  treaba cu sângele la căldăruşă e trasă de păr. Totuşi, nu-i chiar gunoi.

– Nu , nu e! am asigurat-o, amintindu-mi că e duminică şi duminica e cea mai tristă zi a săptămânii, că urmează luni, şi nu era cazul să ne ciondănim tocmai azi.  Şi mai e şi faza aia, am adăugat eu, de la 402. Bună de ţinut minte.

– Care ?

– Aia cu   “Oricine are un plan…”

– “ … până când primeşte un pumn în gură”, m-a completat ea şi a râs.

De fapt,  am recitat finalul în cor, din memorie, ca şi cum am fi repetat amândoi  propoziţia asta în gând, ca să n-o uităm.