Asta-i tot ce-am primit eu cadou de la Dactilografă. Un caiet de notiţe. Fiindcă am scris o carte. Fiindcă am fost Director. Fiindcă nu mai sunt Director.
Mi-am şi notat ceva pe prima pagină, ştiind că citeşte tot ce scriu. Pe furiş. De astă dată nici nu s-a mai sfiit să aflu eu că mă cotrobăie prin gânduri. Mi-a şi răspuns. E… cum zic eu în titlu.
Pentru că am dat în darul cititului. N-am ras chiar toată grămada de cărţi pe care o vedeţi în jurul meu. Ăsta e doar marketing. Observaţi că toate volumele publicate de editura „mea” sunt cu cotoarele la vedere, în vreme ce altele, publicate în alte edituri, sunt ascunse. Da, mi se pare firesc să fac reclamă editurii cu care am colaborat.
Acum citesc un thriller. Nu e de la ei. Pe copertă zice aşa: „Masculin, sexy, plin de acţiune…” Mă furnica în tălpi de nerăbdare şi m-am apucat de el, încă de miercuri.
E vorba despre patru femei extraordinar de frumoase. Nu, nu extraordinar, ci incredibil. Absolut extraordinar şi incredibil de frumoase. Trei sunt moarte deja, una e vie. Via e şerif şi anchetează cazul. Cazurile, adică. Cea vie nu lucrează singură. Îi cade pe cap un tip absolut periculos, care e maior sub acoperire în poliţia militară. Acoperirea lui ţine cinci minute. Fiindcă amândoi au fost înainte de povestea asta puşcaşi marini şi cu puşcaşii marini nu te joci. Cel puţin aşa am înţeles eu din filme. Am ajuns acolo unde apare o a cincea femeie frumoasă, doar sergent, care intră în scenă puţin, cât să subtilizeze dosarul cu pozele celor trei victime şi să i le arate maiorului, fiindcă asta, şerifa, nu voia să i le arate. Poate de geloasă, nu ştiu. Şi acum mă aflu acolo unde el dă un cap în figură unor neispăviţi care îl supăraseră.
Faza e tare de tot! Primul tip care îşi ia capul în gură, zbang! – se prăbuşeşte secerat, fiindcă a fost luat prin surprindere. Credea c-o să încaseze un pumn, ceva. Al doilea, tot la fel, trăgea nădejde că, dacă tot îşi aşteaptă rândul la altoit, măcar în el o să se dea cu pumnul. Aş! Maiorul repetă figura şi cade şi celălalt grămadă, la doi metri de primul… Vă daţi sama?
Azi am fost trist toată ziua.
Sunt scriitor, acum şi Directorul unei F.C.S.O.C.N. (Firmă-Care-Se-Ocupă-Cu-Nimic), şi tot nu sunt mulţumit. Sper ca, de îndată ce subalternii mei vor realiza că m-au încuiat în birou de câteva zile, să-mi prezinte scuze şi să mă elibereze de-aici, ca să mă pot apuca, în sfârşit, de treabă.
Deocamdată am făcut cunoştinţă cu un tip foarte drăguţ, deşi e la fel de încuiat ca şi mine. Am stat la palavre câteva ceasuri. Părea foarte bucuros de prezenţa mea. În cele din urmă, când s-a lămurit că nu sunt eu cel care-i face baie săptămânal, s-a pleoştit.
Îl cheamă Benji, ca pe câinele actor. Seamănă puţin la urechi, nu? Pleoştite…
Copăcelul mi-e foarte simpatic. L-aş putea angaja la relaţii cu publicul. E foarte calm. Şi, în plus, face baie o dată pe săptămână.
Toată săptămâna am umblat ca un nebun, pe net, să-mi găsesc ceva de lucru. Dactilografa a început să se uite la mine pe desupra ochelarilor. Semn rău! – mi-am zis. Sau, mai degrabă mi-am prezis, fiindcă duminică seara, imediat după evenimentul în care m-am implicat, ştiţi bine, trup şi suflet, m-a întrebat:
– Ce faci?
Nu făceam nimic. Aşa că i-am răspuns:
– Nimic.
Marţi m-a prins citind. Eram la finalul cărţii şi tocmai silabiseam cuvântul cu nume de vulcan – EYJAFJALLAJŐKULL, când m-a întrebat iar:
– Ce faci?
– Citesc, i-am zis, fiindcă citeam.
A făcut “hm!” şi dusă a fost.
Am rămas ca prostul, să analizez “hm!”-ul ei. La prima vedere, părea un reproş. Dar putea, tot atât de bine, să fie un “hm!” de surpriză. Plăcută. Adică citesc, nu stau degeaba. Deci e de bine. Numai că n-a zâmbit câtuşi de puţin. Era un “hm!” acru? Adică citesc, mă relaxez, când toată lumea munceşte?! Cititul, scrisul, cântatul, pictatul şi gânditul sunt activităţi discutabile. Pe muchie de cuţit. Nu sunt munci. Munca e ceva care te disperă. E când abia aştepţi să scapi. Mie îmi părea rău că se termină cartea. Prin urmare, nu munceam, mă distram.
În fine! Ce s-o mai dau la-ntors? Am priceput mesajul: până acum câteva zile i-am fost folositor. Acum sunt balast.
De-aia am căutat un job, cu insistenţă. Şi l-am găsit.
Un post modest. De Director.
Cât de mult mi-aş dori să fiu propriul meu FIU!
E tot ce pot să vă spun despre cartea domnului Rostain.
Nono 